NICHITA STĂNESCU – NEOMODERNISMUL/ În dulcele stil clasic

NICHITA STĂNESCU – NEOMODERNISMUL

1. PERIOADA/CONTEXTUL

Perioada postbelică – după 1945, se vorbeşte despre trei etape în plan politic, cu repercusiuni asupra planului cultural:

1. perioada stalinistă – 1945-1964: o perioadă în care modelul politic al comunismului rus se impune la noi, iar la nivel cultural proletcultismul şi realismul socialist sunt concepte care definesc literatura în care criteriul estetic este înlocuit de cel ideologic.
2. epoca relativei liberalizări – 1964-1971 (moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – tezele din iulie 1971): paralel cu literatura ideologică/de propagandă,  coexistă literatura propriu-zisă, eliberată de pactul cu ideologia comunistă, reprezentată de generaţia şaizecistă, în speză de neomodernişti în poezie: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu.
3. epoca naţionalismului exacerbat – după 1971: se dezvoltă romanul obsedantului deceniu (N. Breban, Al. Buzura, Marin Preda), dar şi literatura postmodernă prin generaţia optzecistă (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Simona Popescu)

Literatura postbelică reprezintă o etapă cu rol decisiv în istoria literaturii române. În perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, după o etapă proletcultistă dominată de înlocuirea criteriului estetic cu cel ideologic în evaluarea operelor literare, generaţia şaizecistă reprezintă un prim moment de autenticitate şi de ierarhizare valorică şi estetică a producţiilor literare.

În domeniul poeziei, neomodernismul este curentul literar ce se manifestă prin poeţi precum Nichita Stănescu, caracterizat prin repunerea în drepturi a liricului, prin continuarea experienţelor poeziei moderniste interbelice, a cărei evoluţie fusese brutal întreruptă de intervenţia evenimentelor istorice şi politice. De aceea numele curentului exprimă, cel puţin într-o primă fază, o reluare a unor teme, motive, convenţii, procedee specifice modernismului, cristalizate într-o nouă sensibilitate.

1. Activitatea poetică, pe etape: Nichita Stănescu – poet contemporan, reprezentant al generaţiei şaizeciste alături de Marin Sorescu si Ana Blandiana. Aparţine ca orientare estetica neomodernismului şi este ilustrativ pt procesul de resurecţie a lirismului, prin care se înţelege repunerea în drepturi a ceea ce este specific poeziei, anume exprimarea liberă a intimităţii, a afectului, a sentimentelor personale. Poetul se desprinde de tematica impusă în epocă, propune o viziune care poartă marca subiectivităţii şi creează un univers în care „eul liric îşi recucereşte centralitatea”(Ion Pop).

Se pot delimita mai multe etape în universul său liric. Volumele Sensul iubirii (1960) şi O viziune a sentimentelor (1964) reprezintă etapa de început, a unui echilibru între eul liric şi univers, a trăirii exuberante a dragostei, ce transmite imaginea unui cuplu ce se sustrage legilor firii, ale gravitaţiei, înr-un elan spre înalt ce corespunde implinirii afective. Odată cu publicarea volumului Dreptul la timp (1965), se remarcă o schimbare de tonalitate, trecându-se la un lirism interiorizat, abstract, reflexiv, căci eul liric resimte acut criza ireversibilităţii timpului, ceea ce declanşează o ruptură între el şi univers percepută mai ales la nivel corporal, snzorial. Dacă volumul 11 elegii este coniderat apogeul creaţiei din această perioada, apariţia în 1970 a volumului În dulcele stil clasic este considerată o formă de avangardă a postmodernismului prin reluarea unor convenţii ale poeziei din alte vârste ale literaturii române, prin plasarea lor în contexte inedite. Nu în ultimul rând, volumele apărute după Măreţia frigului, respectiv Epica Magna, Opere imperfecte sau Noduri şi semne reprezintă ultima etapă a autorului,  dar nu s-au bucurat de o primire unanim admirativă din partea criticii, care a remarcat anumite „neglijenţe de expresie şi excesul de abstracţiune” (Ion Pop).

1. ANALIZA UNUI TEXT POETIC:
   1. Poezia “În dulcele stil clasic” aparţine volumului omonim şi este o arta poetică deoarece exprimă crezul artistic al poetului: rafinarea expresiei si parodierea modelelor/convenţiilor poeţilor inaintaşi faţa de care se apropie cu duioşie si ironie in acelaşi timp.
   2. TEME: iubirea sau exprimarea concepţiei despre artă şi menirea artistului, versul refren “pasul tău de domnişoară” desemnând fie iubita, fie prezenţa muzei inspiratoare.

Exprimare: primă trăsătură neomodernistă a poeziei o constituie ambiguitatea la nivel tematic: textul poate fi interpretat atât ca o artă poetică ce prezintă crezul artistic al autorului, referitor la starea de graţie a creaţiei, cât şi ca un poem de dragoste. Ambiguitatea este susţinută de expresia cu valoare de refren din primele două catrene ale poeziei, “pasul tău de domnişoară”, imagine concretă prin care se exprimă inefabilul clipei revelaţiei.

1. 1. TITLUL:  reflectă întoarcerea poetului la teme, motive, procedee, convenţii ale literaturii trecutului (“în stil classic”), faţă de care atitudinea este de admiraţie şi totodată de uşoară ironie (epitetul “dulce”); încă din titlu se confirmă anunţarea experienţelor de tip postmodernist, caracterizat prin parodierea elementelor din trecutul literar.
   2. STRUCTURA: Poezia are o structură ce descrie etapele întâlnirii cu iubita/muza inspiratoare: primele două strofe prezintă apariţia acesteia, ce declanşează o stare de detaşare, euforie şi împlinire eului liric, catrenul următor deplânge efemeritatea clipei de graţie şi dechide perspectiva secvenţei următoare, în care se imploră prelungirea momentului revelaţiei, pentru ca ultimul catren să accentueze starea de melancolie prin sublinierea ideii că în afara momentului iubirii/al creaţiei, întreg universul este văduvit de culoare şi esenţă. Finalul poeziei este un monovers cu caracter gnomic, sintetizând resemnarea îndrăgostitului/artistului.
   3. TRĂSĂTURI NEOMODERNISTE:

a). ambiguitatea – la nivel tematic poezia permite două interpretări: ca poezie de dragoste si ca arta poetica, in ambele existând o descriere a stării de extaz produsă de clipa revelaţiei

b). raportarea la experienţele poetice ale predecesorilor (vezi titlul). Aceste aluzii se regăsesc in toate secvenţele textului prin respectarea prozodiei, prezenţa unui refren, repetarea substantivelor “domnişoara” care aminteşte de caracterul protocolar al limbajului poetic paşoptist, aluzia la trecut prin principiul mimesisului şi perfectul compus arhaic: “l-am  fost văzut”. Monoversul final aminteşte de poezia gnomică de tip glossă.

c). expresivitatea limbajului poetic este evidentă prin analiza celor patru secvenţe, remarcându-se originalitatea imaginilor, intelectualizarea expresiei, sugestia.

Exemple: în prima secvenţă observăm gradaţia “bolovan”, “frunză verde pală”, “înserare-n seară” care sugerează detaşarea de contingent, de planul material a artistului/indrăgostitului.

Alt exemplu: secvenţa 3, strofa 4; epitetul dublu “blestemat şi semizeu” defineşte starea eului liric: blestemat, nu poate permanentiza starea de graţie a iubirii/creaţiei. Semizeu – a cunsocut totuşi această stare.

Ultima strofă intăreşte ideea ca în afara momentului de creaţie/iubire, existenţa eului liric nu are niciun sens.

(“stau întins şi lung şi zic/ Domnişoară, mai nimic.”)

d). ambiguitatea şi stranietatea poeziei neomoderniste constau in faptul că poezia nu mai tratează realul in mod descriptiv, ci îl deformează după legile propriei subiectivitaţi.

e). Având o dublă interpretare, poezia reflectă caracterul de operă deschisă

f). poezia are o expresie intelectualizată şi se adresează unui public elitist.

Exprimare:

O altă trăsătură specifică neomodernismului o reprezintă raportarea la experienţele poetice ale predecesorilor, faţă de care se apropie cu ironie şi duioşie în acelaşi timp, ceea ce justifică şi epitetul “dulcele” din titlul. Aceste aluzii se regăsesc în toate secvenţele textului. În primele două strofe observăm respectarea prozodiei, prezenţa unui refren, precum şi repetarea substantivului “domnişoara” care aminteşte de efuziunile limbajului poetic paşoptist. În strofa a treia regăsim aluzii la convenţii din trecut  prin aducerea voalată în dicuţie a principiului mimesisului din versul “Eu l-am fost zărit în undă”, în care atrage atenţia şi perfectul compus arhaic. Nu în ultimul rând,  versul final aminteşte de poezia gnomică de tip glossă (“Pasul rece eu rămân”.) prin prezentul etern şi prin tonalitatea axiomatică.

Intelectualizarea discursului liric şi expresivitatea limbajului poetic sunt evidente prin analiza celor patru secvenţe, remarcându-se originalitatea imaginilor şi forţa  sugestiei. Astfel, gradaţia “bolovan” simbolizând amorful, neşlefuitul, terestrul), “frunză verde pală” (vegetalul, înalţarea, fragilitatea), “înserare-n seară” (zboriul, aspiraţia, absenţa gravitaţiei) sugerează detaşarea de contingent, de planul material a artistului/indrăgostitului, în clipa de graţie. Un alt exemplu se regăseşte în secvenţa a treia, strofa a patra, prin epitetul dublu “blestemat şi semizeu”, ce  defineşte starea paradoxală a eului liric: el este blestemat pentru că nu poate permanentiza starea de graţie a iubirii/creaţiei, iar  semizeu pentru că se numără printer cei aleşi care au avut această revelaţie.

Reprezentarea unor abstracţii în formă concretă, asocierile insolite („pasăre amară”, „frunză pală”) repetiţiile de tip parigmenon („înserare-n seară”), epitetul neobişnuit („soarele pitic, aurit şi mozaic”) reprezintă numai câteva dintre particularităţile neomodernismului la nivel stilistic. Mizând pe strategia imprevizibilităţii, poetul rafinează expresia, creează jocuri de limbaj sau abstractizează concretul şi concretizează abstractul, astfel încât poezia sa se adresează unui public iniţiat, receptiv la experiment şi inovaţie.

Fiind o operă deschisă prin ambiguitatea la nivelul interpretării, având o expresie intelectualizată şi adresându-se unui public elitist, poezia reflectă estetica neomodernismului.

VIZIUNEA DESPRE LUME: Ambiguitatea şi stranietatea viziunii lui NS despre univers  constau în faptul că poezia nu mai tratează realul in mod descriptiv, ci îl deformează după legile propriei subiectivitaţi. Dacă poezia romanticilor reprezenta un refugiu din societatea contemporană cu care geniul se afla într-o puternică antiteză, dacă expresioniştii căutau în poezie o modalitate de întoarcere la mituri şi valori tradiţionale, poezia acestui autor este exclusiv gratuită, reflectând jocul pur al fanteziei şi al limbajului.

În dulcele stil clasic

(Nichita Stănescu)

Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,
Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.