ROMANUL POSTBELIC, REALIST

MOROMETII / Marin Preda

I.Încadrarea autorului în context:

Marin Preda, important romancier posbelic, se impune în literatură ca o adevarată conştiinţă, ca un autor care a rezistat în epoca ameninţată de cenzura comunistă, prin romanele sale (Risipitorii, Delirul, Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni), care certifică rezistenţa prin cultură a autorului lor.

Romanul Moromeţii creează în manieră realist-obiectivă universul specific al satului românesc din Câmpia Dunării, aflat la răscrucea istoriei. Prin această operă Marin Preda analizează probleme legate de mica proprietate ţărănească in raport cu relaţiile capitaliste şi socialiste. În aceeaşi măsură este urmărită şi evoluţia valorilor patriarhale in satul românesc. El este prefigurat de câteva nuvele din volumul Întâlnirea din pământuri, şi este publicat în două volume care apar la 12 ani distanţă, în 1955, 1967.

Romanul corespunde realismului prin prezentarea obiectivă a faptelor de către un narator obiectiv, omnipresent şi omniscient, prin aspectul social al prezentării vieţii rurale interbelice, prin crearea unei tipologii determinate istoric şi social, prin structura circulară a primului volum. Concepţia lui Marin Preda e aceea că autorul realist trebuie să realizeze o operă care să vorbească nu despre ea însăşi, ci despre om.

II.Tema o constituie destrămarea unei familii de ţărani din satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării, în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Problematica celor două volume este diferită, dar tematica este unitară, reconstituindu-se imaginea satului românesc într-o perioadă de criză şi înregistrând transformări ale instituţiilor şi mentalităţilor. Romanul are mai multe niveluri de interpretare: poate fi roman de dragoste, din perspectica cuplului Polina-Birică, dar şi roman al formării unei personalităţi, prin evoluţia lui Niculae. Volumul al II-lea propune altă lume şi alte concepţii şi vizează o realitate socială mai întinsă. Una dintre temele simbolice ale romanului rămâne ce a timpului istoric în raport cu destinul individului, urmărindu-se modul în care se poate păstra libertatea morală, individuală, în luptă cu fatalităţile istoriei.

III.Indicii spaţio-temporali: Romanul incepe simbolic cu aşezarea acţiunii sub semnul unui timp ingăduitor, tolerant, care avea “nesfârşită răbdare cu oamenii”. In ceea ce priveşte spaţiul intâmplărilor, acesta este satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării. Finalul primului volum arată că “timpul nu mai avea răbdare”, deci se poate vorbi despre o structură circulară. După cum se observă, relaţiile temporale şi spaţiale sunt fixate incă din incipitul romanului. Există în roman o dublă valoare a timpului: pe de o parte timpul istoric, răbdător în primul volum, apoi accelerat în volumul al II-lea, pe de altă parte timpul individual, microtimpul condiţiei umane; raportul dintre aceste două timpuri reprezintă o supratemă a literaturii lui Preda, prin care se înţelege modificare structurii interioare a personajelor provocate de marile evenimente istorice precum Al Doilea Război Mondial, Reforma Agrară din 1945, colectivizarea. Tensiunea romanului decurge tocmai din această pendulare între timpul istoric şi timpul individual, aşa cum observă însuşi Moromete: “Nu am decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare”. Astfel, Eugen Simion susţine că “Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”, iar tema centrală a romanului ar fi “libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei”.

IV. Structura romanului:

Acţiunea volumului I este cuprinsă în trei mari secvenţe epice. Cea dintâi începe într-o sâmbătă seara şi continuă până în după-amiaza zilei următoare, aspecte precum dragostea dintre Polina şi Birică, foamea achizitivă de pământ a lui Tudor Bălosu şi fiul său, Victor, boala lui Vasile Boţoghină, ţăran suferind de ftizie, pus pe neaşteptate in faţa destinului ireversibil, răzvrătirea lui Tugurlan, spiritul distructiv al Guicăi, sora lui Ilie Moromete, realităţile rurale (“premilitara”, adunările din poiana fierăriei lui Iocan, Căluşul din curtea lui Bălosu).

A doua mare secvenţă epică surprinde satul în febra secerişului. Oamenii treieră şi macină îndată spre a gusta din pâinea noii recolte.

Ultima secvenţă infăţişează conflictul direct dintre Ilie Moromete şi fiii săi.

Volumul al doilea, format din cinci părţi, prezintă destrămarea satului tradiţional şi evoluţia atât a personajelor vechi, cât şi a unora noi până in deceniul al şaselea din secolul trecut. Scriitorul urmăreşte viaţa dramatică a satului in două momente istorice succesive: Reforma agrară din 1945 şi colectivizarea forţată a agriculturii din 1949. Evenimentele se succed rapid intr-o avalanşă de imagini, fapte şi oameni. Nereuşind să facă faţă intrigilor altor comunişti din sat, Niculae este destituit. In cele din urmă devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu Mărioara lui Adam Fântână din Siliştea, care devenise asistentă medicală.

Deşi în cel de-al doilea volum accentul se deplasează de pe destinul Moromeţilor pe evoluţia unei ideologii abuzive, Marin Preda dă operei sale unitate. Liantul celor două volume este problema pământului. Roman realist cu densitate epică şi profunzime psihologică de excepţie, “Moromeţii” lui Marin Preda reprezintă o monografie artistică a satului românesc ante- şi post-belic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.

VI. Conflictul este o contradicţie între două categorii sociale, idei. Atunci când conflictul se manifestă intre personaje având interese diferite, poartă numele de conflict exterior, cum este cazul in acest roman: spre deosebire de feciorii săi cei mari, Moromete ţine la unitatea familiei. Un alt conflict este cel social, dintre ţărani şi clasa politică a comuniştilor. Acesta din urmă este prezentat în cel de-al doilea volum.

Personajul central, Ilie Moromete, locuitor al satului Siliştea-Gumeşti este un ţăran tradiţionalist care are două loturi de pământ. Unul este al său, iar celălalt ii aparţine Catrinei, cea de-a doua soţie a sa. El are forţa de muncă asigurată de familie, adică de Achim, Nilă şi Paraschiv, feciori din prima căsătorie, şi de Tita, Ilinca şi Niculae, copiii săi şi ai Catrinei. Pentru muncă are cai, iar hrana şi imbrăcămintea familiei sunt asigurate de creşterea unor oi. Unitatea familiei Moromete este măcinată de un triplu conflict.

Unul constă in dezacordul dintre tată şi fiii din prima căsătorie. Aceştia au impresia că tatăl lor economiseşte banii obţinuţi din cultivarea loturilor pentru a face zestre Ilincăi şi Titei şi pentru a-l da la şcoală pe Niculae. Părerea celor trei fraţi este intreţinută cu rea voinţă de Guica, sora lui Moromete, care speră de fapt să fie ingrijită de cei trei băieţi. In cele din urmă, ei fug la Bucureşti cu oile şi caii familiei. Familia intră intr-un grav declin financiar.

In volumul al doilea, naratorul arată că Moromete reuşeşte să restabilească echilibrul financiar al familiei vânzând cereale la munte. El pleacă la Bucureşti după feciori, dar visul lui de a-şi vedea familia reunită eşuează pentru că băieţii refuză să se intoarcă. După un timp, Nilă moare pe front, iar Paraschiv sfârşeşte tragic, imbolnăvindu-se de tuberculoză. Achim reuşeşte să-şi deschidă un magazin alimentar, care mai târziu trece in proprietatea statului. Nici Niculae Moromete nu rămâne alături de familie. După cum se arată tot in volumul al doilea, el nu reuşeşte să ajungă invăţător după cum dorea, ci intră intr-o şcoală de partid, devenind activist.

Al doilea conflict, prezentat mai amplu in al doilea volum, este cel dintre Ilie şi Catrina. Moromete nu reuşeşte nici măcar să-şi petreacă bătrâneţea alături de soţia sa. Supărată că Ilie a vrut să-şi aducă băieţii de la Bucureşti şi pentru că nu a trecut casa şi o parte din pământ pe numele ei, Catrina se mută la fiica ei din prima căsătorie.

Al treilea conflict de familie este desfăşurat in volumul intâi. Cei implicaţi sunt Moromete şi sora sa , Maria, poreclită Guica. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească şi să o ţină in casă. Moromete insă i-a construit un bordei departe de casa lui, fapt care a atras ura mistuitoare a Mariei. Ea este autoarea morală a plecării băieţilor celor mari. Guica moare uitată de nepoţi şi de fratele ei, care nici nu participă la inmormântare.

Conflictul interior cu cea mai mare importanţă în roman este cel al lui Ilie Moromete, al cărui sistem de valori este infirmat de alegerea fiilor. Discrepanţa dintre concepţia de viaţă a protagonistului, auoiluzionarea lui referitoare la rezlvarea poblemelor şi importanţa valorilor legate de viaţa spirituală, şi dificultatea de a accepta că acest sistem nu poate fi perpetuat de copii face din Moromete, aşa cum susţine Nicolae manolescu, “cel din urmă ţăran în romanul deruralizării satului”.

VII. Personaje:

In centrul romanului stă Ilie Moromete – ţăranul care priveşte modul său de viaţă ca pe singurul posibil. Ilie Moromete intruchipează cu obiectivitate o tipologie: originalitatea tipului de ţăran creat de Marin Preda este realizată pornind de la atitudinea faţă de pământ: spre deosebire de ţăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi pământ pentru demnitate socială, pentru Moromete posesiunea este doar garanţia unităţii familiei. El este păstrătorul neclintit al valorilor patriarhale, ţăranul cu spirit meditative şi contemplativ, convins de importanţa existenţei sale.

Marin Preda îşi modelează personajul prin caracterizare directă şi indirectă

a.Direct:

· naratorul prezinta vârsta lui Moromete, aflat la a doua căsnicie ( “acum avea acea vârstă intre tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”; ”Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul)”), îi conturează un vag portret fizic (“fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte şi de alta a creştetului”), îi precizează simpatia politică pentru liberali.

· Caracterizarea făcută de alte personaje: Catrina îl vede negru la suflet “de păcate şi de tutun”, “mort după şedere şi după tutun”, în timp ce Bălosu intuieşte spiritual duplicitar al vecinului său: “om care eu îi zic una şi el se face că n-aude”.

· Autocaracterizându-se, Ilie Moromete insistă, în finalul volumului al doilea, asupra verticalităţii sale şi a modului de gândire tradiţionalist, neinfluenţabil: “eu totdeauna am dus o viaţă independentă”

b. Indirect: cele mai multe trăsături ale lui Ilie Moromete sunt construite indirect, prin reliefarea gândurilor, acţiunilor sau atitudinilor sale.

  • prima scenă care conturează imaginea tatălui autroritar este cea a cinei Moromeţilor, în care este prezentat ca “stând deasupra tuturor” şi stăpânind “cu privirea pe… fiecare”. Mediind conflicte, el este cel care refuză şcolarizarea lui Niculae sau priveşte cu neîncredere propunerea fiilor celor mari de a pleca la Bucureşti cu oile.
  • Disimularea este o trăsătură definitorie a lui Moromete. Scena dialogului dintre el şi Tudor Bălosu este semnificativă, fiind un dialog în care ambele personaje mânuiesc cu abilitate textul şi subtextul, astfel încât replicile se succed apparent fără nicio logică; în esenţă, deşi pare un “dialog al surzilor”, dicuţia se dă pe tema vinderii slcâmului, anticipând dificultăţile financiare ale lui Ilie. La intrebarea vecinului dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că acest lucru este posibil, dar se comportă ca şi cum aspectul nu l-ar interesa. La fel, aflând că Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă, Moromete reuşeşte să-şi ascundă gândurile care il frământă, amânând sa intervină.
  • Marin Preda creează un personaj de o inteligenţă ieşită din comun. Simţind nevoia hranei spirituale, ţăranul cu fire reflexivă citeşte ziarele in fiecare duminică, impreună cu alţi săteni, in Poiana lui Iocan. Aici el incearcă să clarifice ideile din articolele publicate, să descifreze sensurile profunde ale politicii vremii. Când se schimbă regimul politic, Moromete prevede inaintea multora că ţăranii vor rămâne fără pământ. Astfel, în primul volum Ilie Moromete se dovedeşte un membru activ al comunităţii, în cadrul căreia, la diferite niveluri, joacă mai evident sau mai estompat rolul de “centrum mundi”. În volumul al doilea, volubilitatea personajului se diminuează, el transformând eşecul metfaizic într-un success financiar şi fin preocupat de aspecte materiale.
  • Ironic fiind, Moromete reuşeşte în situaţii critice să atenueze gravitatea momentului. De exemplu, în scena tăierii salcâmului nu pierde nici o ocazie de a I se adresa caustic lui Nilă, la care constată neputinţa de a raţiona în situaţii elementare.
  • finalul volumului I prezintă drama paternităţii rănite, Moromete trebuind sa accepte plecarea fiilor şi abandonarea statutului de ţăran, în ciuda eforturilor lui de a le insufla acelaşi sistem de valori ca al lui. Cea mai ilustrativă scenă în acest sens apare în volumul al II-lea, când Ilie sapă un şanţ de scurgere în ploaie, vorbind cu un interlocutor fictiv despre lipsa de fundament a noii orânduiri sociale. Astfel, Moromete rămâne “cel din urmă ţăran” în acest roman al deruralizării satului, în opinia lui Nicolae Manolescu, respective ultimul păstrător al valorilor patriarhale confruntat cu noua ideologie politică.

Om al pământului şi al satului tradiţional, Ilie Moromete este considerat unanim de exegeţi (specialişti) drept cel mai complex tip de ţăran din literatura română prin adâncimea şi frumuseţea spiritului său. Prin realizarea acestui personaj, Preda a infirmat prejudecata interbelicilor potrivit căreia numai un intellectual poate fi eroul unei drame interioare, cu revelaţii la nivelul conştiinţei.

VIII. Tehnica narativă:

Naratorul este obiectiv, relatează la persoana a III-a, iar viziunea sa se completează cu cea a naratorilor reflectori. Ca tehnici de compoziţie, Marin Preda utilizează în primul volum tehnica decupajului şi naraţiunea lentă, iar în cel de-al doilea apare tehnica rezumativă, cu întoarceri în timp şi eliminări de fapte. În ceea ce priveşte stilul, textul se remarcă prin oralitate, prin îmbinarea stilului direct cu cei indirect şi cu cel indirect liber, cu rolul ambiguizării vocii narative şi al prezentării gândurilor personajelor.

CONCLUZII: Romanul Moromeţii reflectă estetica realismului postbelic prin tematica socială, prin caracterul de frescă a lumii rurale ante- şi postbelice, prin persepctiva auctorială din care sunt relatate evenimentele, prin verosimilitatea faptelor. Totodată, ambiguizarea vocii narative prin împletirea stilului direct cu cel indirect liber şi cu intervenţiile naratorului, precum şi crearea unui nou tip de ţăran în literatura română reprezintă elemente de modernitate ale cărţii.

RELAŢIA INCIPIT-FINAL:

Incipitul reprezintă formula de început a unei opere epice, având caracter anticipativ sau cuprinzând date importante pentru evoluţia ulterioară a firului epic. Roman realist, Moromeţii plasează în incipit coordonatele spaţio-temporale ale acţiunii: satul Siliştea-Gumeşti, „cu câţiva ani înainte de cel de-al Doilea Război Mondial”, de la începutul verii şi până în toamnă. Precizarea ulterioară referitoare la imaginea unui timp răbdător cu oamenii şi la viaţa care se scurge „fără conflicte mari” anticipă ritmul lent al naraţiunii primului volum, compus prin tehnica secvenţială, ce constă în decuparea unor scene esenţiale din viaţa personajelor eponime şi a satului. „Feţele” acestei răbdări a macrotimpului vor fi momentele în care Ilie Moromete contemplă „de pe stănoaga podiştei” lumea pe care o transformă în spectacol, tihna întâlnirilor duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, spectacolul Căluşarilor din curtea lui Bălosu, idilica scenă amplă a secerişului.

Renunţând la descrierile de mediu din realismul balzacian, naratorul omniprezent şi omniscient nu se opreşte nici pentru a portretiza direct personajele, ci le introduce direct în scenă. Astfel, în incipit dialogul dintre Ilie Moromete şi Tudor Bălosu pe tema vinderii salcâmului evidenţiază trăsătrui dominante de caracter ale protagonistului. El îşi dezvăluie inteligenţa şi buna intuire a psihologiei celuilalt în această discuţie care pare un „dialog al surzilor” prin succesiunea unor replici aparent ilogice şi înlănţuite fără un principiu al cauzalităţii, dar relevă capacitatea personajului de a citi dincolo de replici, în subtext, de a mânui punctele vulnerabile ale interlocutorului, de a evita o situaţie care îi creează disconfort prin ocolirea răspunsului.

Rolul de pretext narativ prin care sunt adunate toate personajele importante în acelaşi plan revine scenei cinei, plasate la relativă distanţă de incipit. Moromeţii mănâncă afară, în tindă, la o masă joasă, rotundă şi subdimensionată, Moromete adjudecându-şi poziţia de pater familiae prin locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea lui se va evidenţia în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv şi Nilă, punct culminant al crizei paternităţii rănite. Alături de tatăl care stătea parcă deasupra tuturor”, stau cei trei fii, spre partea dinafara tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară”, detaliu cu rol anticipativ. Ei se aşază la masă absenţi, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară”, ceea ce evidenţiază atitudinea lor dispreţuitoare şi nepăsătoare. În faţa lor stă Catrina, alături de copiii ei, între Paraschiv, Nilă şi Achim şi ceilalţi trei neexistând o relaţie afectivă. Discuţia de la masa la care se mănâncă simplu constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieţii cei mari ating totuşi un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, pe care Moromete o priveşte, deocamdată, cu neîncredere. Singurul interval de autenticitate afectivă al celor prezenţi este cel în care se aude cântecul lui Birică: ascultau toţi fără să se mişte, uitând în aceste clipe de ei înşişi”.

Particularităţile finalului

Finalul volumului I marchează o accelerare a ritmului narativ, anicipând opţiunea naratorului pentru tehnica rezumativă în volumul al doilea, a cărui acţiune se întinde pe aproximativ un deceniu. După plecarea lui Nilă şi Paraschiv cu caii, Moromete vinde bucata de pamânt care aparţinuse Guicăi şi, cu banii luaţi de la Bălosu, plăteşte rata anuală la bancă, fonciirea, şcoala lui Niculae şi datoria la Aristide, primarul satului. Cel mai important aspect din finalul acestui volum îl reprezintă schimbarea lui Ilie, care devine dintr-un ins glumeţ, ironic, sociabil, curios şi contemplativ un individ însingurat, tăcut, absent de la întrunirile din poiana lui Iocan, cărora le dădea viaţă. „Lipsite de omul lor”, aceste adunări devin o realitate fadă a lumii satului. Naratorul lasă să se înţeleagă că motivaţia acestei schimbări a protagonistului („în bine sau în rău?”) nu se regăseşte numai în trădarea fiilor, ci şi în schimbările istorice care se întrevăd odată cu apropierea celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, între incipit şi final se stabileşte o relaţie de simetrie, enunţul final al primului volum fiind: „Timpul nu mai avea răbdare”.

Volumul al doilea descrie în paginile finale moartea tulburătoare a lui Ilie Moromte, care susţine că „totdeauna a dus o viaţă independentă”, aluzie la fidelitatea faţă de principiile existenţei ţăranului patriarhal, la invulnerabilitatea sa în faţa noilor structuri. Ăe de altă parte, visul lui Niculae rezulvă conflictul tată-fiu, care opusese două mentalităţi diferite, a ţăranului păstrător al valorilor tradiţionale şi a fiului încrezător în noua ideologie politică.

Exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţiile relaţiei incipit-final

Simetria incipit-final din construcţia primului volum reprezintă o particularitate a prozelor realiste în general, regăsindu-se şi la alţi prozatori: în Enigma Otiliei de G. Călinescu, plimbării lui Felix, student, pe strada Antim îi corespunde, pe ultima pagină a operei, plimbarea aceluiaşi personaj pe aceeaşi stradă, când el a devenit medic cu reputaţie, după cum romanul Ion de Liviu Rebreanu începe şi se termină cu descrierea drumului spre şi dinspre satul Pripas.

Astfel, romanul aparţien esteticii realiste nu numai prin caracterul monografic, prin prezentarea evenimentelor în manieră fictivă sau prin vocea naratorului omniprezent, omniscient, ci şi prin structura simetrică, Preda demonstrând că acordă o atenţie desăvârşită compoziţiei romanului Moromeţii.

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: CATRINA ŞI ILIE MOROMETE

Prezentarea situaţiei iniţiale a celor două personaje

În centrul romanului sunt plasaţi Moromeţii, o familie hibridă de ţărani dintr-un sat de câmpie, puşi faţă în faţă cu schimbările politice ale epocii, resimţite mai ales în volumul al II-lea. Prima scenă din roman prezintă revenirea membrilor familiei de la câmp, dar relaţiile dintre personaje sunt conturate abia în capitolul al IV-lea al primei părţi, în scena cinei. Copiii din cele două căsătorii se aşază la masă pe laturi opuse, anticipându-se astfel conflictul dintre Paraschiv, Nilă şi Achim, pe de o parte, Ilinca şi Tita pe de altă parte. Scena este dominată de autoritatea paternă a lui Ilie Moromete, care îşi adjudecă poziţia de pater familiae prin locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea lui se va evidenţia în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv şi Nilă, punct culminant al crizei paternităţii rănite. Discuţia de la masa la care se mănâncă simplu constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieţii cei mari ating totuşi un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, pe care Moromete o priveşte, deocamdată, cu neîncredere. Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile zilei de mâine, Catrina este reprezentativă pentru condiţia femeii în mediul rural din perioada dintre cele două războaie mondiale. Prin caracterizare directă făcută de narator, statutul Catrinei este precizat în scena cinei: mamă a patru copii, trei cu Ilie Moromete (Ilinca, Tita, Niculae) şi o fată dintr-o căsătorie anterioară, Alboaica, rămasă la părinţii primului soţ, mort de apă la plamâni în urma războiului. De la acest fost soţ Catrina a moştenit pământul din care a vândut o bucată în timpul căsătoriei cu Ilie Moromete, acesta promiţându-i că va trece pe numele ei casa. „Jumătate întoarsă spre crătiţele ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind femeia copleşită de treburile casei, dispreţuită de fiii vitregi, ironizată de soţ.

Relaţiile dintre cei doi soţi se prefigurează tot la începutul romanului: conflictul Ilie-Catrina are la bază pe de o parte refuzul sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică această promisiune, pe de altă parte părerile opuse referitoare la şcolarizarea lui Niculae. Catrina intuieşte asemănarea de structură interioară a mezinului cu cea a lui Ilie. Discuţiile lor pe această temă amintesc de cele ale Smarandei Creangă cu Ştefan a Petrei: în timp ce mama susţine nevoia de carte a copilului, tatăl o consideră o cheltuială greu suportabilă.

Relevarea trăsăturilor celor două personaje, prin raportare la secvenţe din roman

Ilie Moromete reprezintă o autoritate nu numai în sânul familiei, ci şi în comunitatea satului, fiind respectat pentru ştiinţa de carte la întrunirile duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, unde ţăranul desluşeşte şi pentru ceilalţi mersul evenimentelor. Înzestrat cu inteligenţă nativă, cu spirit meditativ şi contemplativ, cu simţul umorului, Ilie Moromete este un ţăran dezinteresat de valorile materiale, dar pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la nesfârşit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanentă ameninţare.

În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i crea impresia împărtăşirii grijilor, dar singur hotărăşte soarta familiei. Totuşi, Catrina înceracă să influenţeze hotărârile lui Moromete nu numai în ceea ce-i priveşte pe copiii ei, ci şi referitor la fiii vitregi, cărora le înţelege nevoia de afirmare. Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la Bucureşti; instinctul matern se manifestă, aşadar, nediferenţiat. În plus, în scena tăierii salcâmului se evidenţiază atitudinea umilă a Catrinei: revenind de la biserică, femeia vede salcâmul doborât şi, auzind întrebările acide ale fiilor care cer socoteală tatălui, temperează ieşirile fetelor. Este singura care înţelege că tatăl nu a vândut salcâmul gratuit, ci forţat de împrejurări. Astfel, Catrina este supusă autorităţii soţului, spre deosebire de Anghelina, pe care Boţoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor pentru procurarea bailor necesari spitalizării sale.

Exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre personajele alese

În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la Bucureşti, de unde revine dezamăgit de hotărârea băieţilor de a rămâne la oraş. Criza paternităţii se acutizează prin trădarea idealurilor moromeţiene de către Niculae, devenit activist de partid. Dezamăgită de faptul că nici acum Ilie nu trece casa şi pământul pe numele ei, femeia îşi părăseşte bărbatul care nu a trecut pământul pe numele ei, înstrăinându-se astfel de propria esenţă de femeie a căminului.

Catrina şi Ilie Moromete reprezintă, aşadar, imaginea unui cuplu destrămat pe fundalul unor evenimente istorice care, deşi sunt prevăzute de Ilie, au consecinţe asupra vieţii de familie.