Latest Entries »

Ucraina
State vecine -Romania ,Ungaria,Polonia
Relief -Mtii. Carpatii Padurosi(2000m -alt max-Vârful Hovârla, având 2061)Cp.Niprului,<50 % podis(POD.NOLINO-PODOLIC) -format pe fundament precambrian alcatuit din granite si la suprafata cu losse.
Rauri:Nistru,Nipru(Kiev)
Tip de clima:Tem continentala (influenţa maselor de aer nordice şi est- continentale ; rece şi umed în nord (500 mm/an), mai cald şi arid în sud (200-300 mm/an),precipitaţii este de 600 mm ,vanturi -crivatul)Temperatura medie= 10-12°C .Verii lungi si calduroase/ierni geroase ,viscol. În Crimeea clima este submediterane.
Resurse de subsol:minereu de fier,gaze naturale,carbune-
Industria bazata-siderurgica
Zona biogeografica -vegetatie de stepa si silvostepa
Soluri-clasa molisoluri (cernoziomuri)
Pen :Crimeea
2 orase:Odessa ,Krivoi Rog-se extrage minereu de fier
Densitate redusa–>Rata natalitatii redusa(cea mai mica din Europa)->poluarii radioactive din 1986 -consecinte la nivelul fertilitatii.
–>Declin economic->tranzitiei spre o eco de piata(fost stat URSS)
Religie predominant:ortodoxi

Ungaria
Forma de guvernamant-republica
State vecine -Romania ,Austria,Slovacia(U.E)
Relief -Mtii. Mtii Matra(alt max 1000),relief predominat campie->Cp.Tisei->fundament alpin,cristalin.
Rauri:Tisa,Dunarea—>afluenti-Somes ,Mures.
Lac natural-tip -tectonic:Balaton(regiune turistica)
Tip de clima:-Tem continentala (influenţa maselor de aer nordice şi est- continentale ; rece şi umed în V (500 mm/an), mai cald şi arid în E (200-300 mm/an),precipitaţii este de 600 mm ,vanturi -crivatul)Temperatura medie= 10-11°C .Verii lungi si calduroase/ierni reci.
-tranzitie(slăbirea treptată a circulaţiei maselor de aer vestice, interferenţa acestora cu masele de aer provenite din nord, sud sau est ; temperaturi medii negative 1-3 luni, vara temperaturi medii cuprinse între 15˚C -18˚C ; precipitaţiile medii anuale scad de la vest (800 mm/an) la est (500 mm/an) )
Resurse :teren agricol,bauxita
Zona biogeografica -vegetatie de stepa(pusta)
Soluri-clasa molisoluri (cernoziomuri)
2 orase:Szegeb,Debrecen,Budapesta(regiune turistica)
Regiune turistica:Budapesta,Lacul Balaton

Ungaria
Forma de guvernamant-republica
State vecine -Romania ,Grecia(U.E)
Relief -Mtii. Mtii Rodopi,Mtii Stara Plania,Mtii Balcani,(alt max 2900m-Muntele Rila include şi cel mai înalt vârf din Peninsula Balcanică, Musala, cu 2.925 m),relief predominat muntii->etajare climatinca in zona montana,Cp.Maritei,Cp Inalta a Dunarii,Mtii Balcani
Rauri:Tisa,Marita
Tip de clima:-Precipitaţiile medii din Bulgaria sunt de aproximativ 630 mm pe an. Temperatura medie anuala este de 10,5°C
-este supusă iarna maselor de aer continental- Tem continentala (influenţa maselor de aer nordice şi est- continentale ; Precipitaţiile medii anuale sunt de 500 mm (în nord) şi de 400 mm (în sud).),vanturi -crivatul) .Verii lungi si calduroase/ierni reci.
-tranzitie(slăbirea treptată a circulaţiei maselor de aer vestice, interferenţa acestora cu masele de aer provenite din nord, sud sau est ; temperaturi medii negative 1-3 luni, vara temperaturi medii cuprinse între 15˚C -18˚C ; precipitaţiile medii anuale scad de la vest (800 mm/an) la est (500 mm/an)
-este supusă vara influenţei maselor de aer subtropical
-influenta pontica litoral
Resurse de subsol:minereu de fier ,lignit,gaze naturale
Resuse naturale:paduri,terenuri agricole,vita de vie
Industrie -ramura enrgetica(nucleara),chimica,petrochimica
Vegetatie:mediteranana -S
Agricultura traditionala-tutun,trandafiri
Orase porturi:Varna,Ruse-fluvial,Burgas-M.Neagra
Punct de frontiera:Vama Vechie ,Ruse ,Giurgiu
Regiune turistica:Nisipurile de Aur ,Lit M.Negre,Albena.
Religie predominant:ortodoxi

1. ELEMENTE FIZICO-GEOGRAFICE DEFINITORII ALE EUROPEI
ŞI ALE ROMÂNIEI

1.1. RELIEFUL MAJOR – TREPTE, TIPURI ŞI UNITĂŢI MAJORE DE RELIEF

a) Europa – trepte de relief
Altitudinal Europa se desfăşoară de la 0 m până la 5642 m, vârful Elbrus din Munţii Caucaz şi 4807 m în vârful Mont Blanc din Munţii Alpi;
– altitudinea minimă o reprezintă nivelul Mării Caspice (-27 m) şi Zuider Zee (Olanda) (-23 m);
– în comparaţie cu celelalte continente, Europa are altitudinea medie cea mai coborâtă (340 m), Asia 950 m, Africa 750 m, America de Nord 720 m, America e Sud 580 m, Australia 350 m, Antarctica 2600 m.
Urmărind harta fizică a Europei se poate constata că acest continent este caracterizat prin predominarea reliefului de câmpie şi podişuri joase, care ocupă o pondere de 84 % din suprafaţa continentului, după cum urmează:
– câmpii cu altitudini între -28 m şi 200 m deţin 57 % din suprafaţa continentului ;
– podişuri, dealuri înalte şi munţi joşi, cu altitudini cuprinse între 500 şi 1000 m au o pondere de 10 %;
– munţii cu altitudini de peste 1000 m deţin 6 % din suprafaţa continentului.
Pe ansamblu, altitudinile mai mici de 500 m (câmpii, podişuri şi dealuri joase) se întind din estul Munţilor Scandinavici până în vestul Munţilor Urali şi din nordul Munţilor Pirinei şi al Mării Negre până la ţărmul Oceanului Arctic.
Treapta de peste 500 m este reprezentată de munţi podişuri şi dealuri înalte. Munţii apar sub forma unor lanţuri discontinue la periferia continentului (Munţii Urali, Munţii Scandinavici, Munţii Penini).
Treapta de peste 1000 m altitudine este cea mai masivă şi cea mai înaltă şi o constituie regiunea alpină, care domină atât zona centrală cât şi zona centrală a Europei sub forma unui lanţ muntos sinuos desfăşurat sub formă de arcuri (Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani, Penini, Dinarici, Caucaz).
Treapta montană are o mare extensiune şi în Peninsula Scandinavică (Munţii Scandinavici).

b) Europa – unităţi morfostructurale

Relieful Europei s-a format în moduri variate şi în etape diferite:
Europa străveche. Tectonic, continentul Europa aparţine Plăcii Euroasiatice, fiind o unitate de platformă precambriană alcătuită din Scutul Scandinav în nord şi Placa Est-Europeană (Placa Rusă), care se suprapune peste cea mai mare parte a Europei Estice. Aceste unităţi de platformă alcătuiesc primul nucleu continental al Europei. Această platformă alcătuieşte fundamentul marilor câmpii central şi est europene, precum şi fundamentul Podişului Moldovei.
Europa caledoniană – formată în orogeneza caledonică, care a avut loc în prima jumătate a erei paleozoice, a dus la formarea Munţilor Scandinavici, a munţilor din arhipelagul Spitzbergen, munţilor Scoţiei şi Ţării Galilor.
Europa hercinică – formată în paleozoicul superior prin orogeneza hercinică a dus la formarea unui lanţ de munţi care începea la Oceanul Atlantic şi se termina la Marea Neagră. În prezent se păstrează în fundamentul unor câmpii din vestul Europei, dar mai ales într-o serie de masive joase (Cornwall, Masivul Armorican, Masivul Central Francez, Masivul Renan, Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră, Podişul Boemiei, Podişul Lysa Gora şi Podişul Dobrogei de Nord). Aceeaşi orogeneză a dus şi la formarea Munţilor Urali.
Europa alpină – situată în sud s-a format în erele mezozoică şi neozoică în timpul orogenezei alpine, care a dus la cutarea stratelor din fostul ocean Tethis în urma coliziunii dintre continentul nordic Laurasia şi a celui sudic Gondwana. A luat naştere lanţul alpin alcătuit din: Cordiliera Betică, Munţii Pirinei, Munţii Alpi, Munţii Apenini, Munţii Dinarici, Munţii Carpaţi, Munţii Balcani (Stara Planina) şi Munţii Caucaz. Tot acum, s-a format şi cel mai lung lanţ de munţi vulcanici din Europa, Harghita-Oaş-Vihorlat în erupţiile vulcanice neogene, precum şi vulcanii mediteraneeni: Etna în Sicilia, Vezuviu în Peninsula Italică, Stromboli în Insulele Lipari. În prezent areale cu vulcani activi se găsesc în Islanda şi Italia.

România – trepte de relief

În România, din punct de vedere altimetric, relieful se înscrie între 0 m, nivelul Mării Negre şi 2544 m în vârful Moldoveanu din Munţii Făgăraşului.
Relieful ţării noastre este dispus în trepte concentrice în jurul Carpaţilor: Depresiunea colinară a Transilvaniei, cu altitudini de 400-800 m, înconjurată de inelul Carpaţilor, cu altitudini între 800-2544 m. Spre exterior se desfăşoară concentric Subcarpaţii, cu altitudini între 500-800 m, Dealurile de Vest, Podişul Moldovei, Podişul Getic, Podişul Mehedinţi, Câmpia Română, Câmpia de Vest, iar în sud-estul ţării Delta Dunării şi Podişul Dobrogei.
Sub aspectul treptelor majore de relief, România se caracterizează prin proporţionalitate: ponderea mai mare a dealurilor şi podişurilor 42 %; munţii 28 %; câmpiile 30 %.

România – unităţi morfostructurale

Evenimentele geologice dependente de tectonica plăcilor au impus crearea treptată a unităţilor structurale şi de relief. Analiza morfo-structurii majore a continentului Europa evidenţiază faptul că, pe ansamblu, relieful ţării noastre este predominant alpin. Unităţile de orogen au rezultat din ciocnirea microplăcilor (moessică, transilvanică şi panonică) cu placa euroasiatică (placa est-europeană). Din unităţile de orogen fac parte: Carpaţii, Subcarpaţii, Depresiunea Colinară a Transilvaniei, Podişul Mehedinţi, Dealurile de Vest, Câmpia de Vest şi Podişul Dobrogei de Nord.
Unităţile de platformă s-au definitivat în prima parte a paleozoicului şi constituie fundamentul unităţilor de relief de la exteriorul Carpaţilor: placa est-europeană constituie fundamentul Podişului Moldovei, placa moessică constituie fundamentul Câmpiei Române şi a Piemontului Getic.
Podişul Dobrogei este format din structuri vechi de vârste şi origini diferite: Dobrogea de Nord conservă structuri hercinice, Dobrogea Centrală structuri caledonice, Dobrogea de Sud este unitate de platformă acoperită de loess

1.1.1. TIPURI GENETICE DE RELIEF

a. Tipuri genetice de relief din Europa

Tipurile genetice majore de relief ale Europei sunt determinate de morfostructurile majore:
Câmpiile cele mai întinse se suprapun peste primul nucleu continental (Câmpia Est-Europeană se suprapune peste placa est-europeană, iar Câmpia Europei de Nord se suprapune, în cea mai mare parte peste scutul scandinav);
Sistemele montane caledonice, hercinice şi alpine s-au format în orogenezele omonime, apărând astăzi fie sub forma unor lanţuri muntoase (Alpi, Carpaţi, Balcani, Caucaz, Ural, Alpii Scandinavici), fie sub forma unor masive muntoase sau podişuri;
Ariile depresionare apar sub forma unor câmpii de acumulare (fluviale, fluvio-lacustre, fluvio-glaciare) sau depresiuni interioare;
Unităţile de podiş se suprapun peste substraturi diferite după cum urmează: Podişul Ardeni, Podişul Boemiei, Podişul Podolic, Podişul Dobrogei de Nord pe structuri hercinice; Podişul Smaland, Podişul Norland, Podişul Finlandei se suprapun pe structuri caledonice;
Acţiunea agenţilor externi asupra acestor tipuri de relief au determinat apariţia reliefului derivat:
Relieful glaciar a apărut fie ca rezultat al acţiunii gheţarilor de calotă, fie ca rezultat al acţiunii gheţarilor montani. În pleistocen Europa Nordică a fost acoperită de o calotă de gheaţă care se extindea spre sud peste Marea Baltică şi peste Câmpia Europei de Nord şi Câmpia Rusă până la latitudinea oraşelor Kiev şi Moscova. În urma topirii gheţarului de calotă a rămas un relief glaciar specific cu aliniamente de morene, sandre, blocuri eratice şi depresiuni care adăpostesc lacuri. Acest tip de relief glaciar se extinde peste sud-estul Peninsulei Scandinavice, Finlanda, Câmpia Nord Europeană şi jumătate nordică a Câmpiei Ruse. Relieful glaciar montan cuprinde mai multe tipuri: relief glaciar pirinean alcătuit dominant din circuri glaciare şi creste alpine, relieful glaciar alpin şi caucazian alcătuit din circuri, văi glaciare, morene, creste alpine, dar şi relief glaciar actual. În Munţii Carpaţi se păstrează relief glaciar cuaternar.
Relieful litoral
– cu fiorduri: Peninsula Scandinavică, Islanda, Arhipelagul Britanic;
– cu rias: nordul Spaniei, nord-vestul Franţei, Marea Britanie;
– cu estuare la gurile de vărsare ale fluviilor: Sena, Tamisa, Severn, Elba, Peciora, Dvina de Nord;
– cu delte: Delta Volgăi, Delta Dunării, Delta Padului;
– cu lagune: la Marea Baltică şi la Marea Neagră (sistemul Razelm-Sinoe);
– cu limane: la Marea Neagră (limanul Nistrului);
– relief litoral tectono-glaciar (litoralul britanic, litoralul Peninsulei Scandinavice);
– cu canaluri (de tip dalmatic): pe litoralul Croaţiei la Marea Adriatică;
– ţărm antropic: polderele olandeze.

Relieful carstic s-a format pe roci carstificabile (calcare, sare, ghips) şi este foarte diversificat în raport de condiţiile concrete de carstificare. Cuprinde relief carstic de suprafaţă (lapiezuri, doline, uvale, polii, clipe calcare, chei, ponoare, poduri naturale) toate incluse în termenul exocarst şi carstul de adâncime, endocarstul, alcătuit din peşteri. Cele mai reprezentative zone carstice din Europa sunt: Podişul Karst şi Munţii Alpi din Austria.
Relieful vulcanic din Europa cuprinde trei tipuri principale: platouri vulcanice în Islanda; vulcani activi şi semiactivi cu relief vulcanic alcătuit din conuri şi cratere, în Italia şi un lanţ vulcanic neogen stins în Carpaţi cu relieful vulcanic modelat de agenţii externi unde apar conuri vulcanice, neck-uri şi mai rar cratere sau fragmente de cratere.
Relieful piemontan este mai bine reprezentat în nordul Munţilor Pirinei, în regiunea Piemont din nordul Italiei şi în Piemontul Getic în sudul Carpaţilor Meridionali.
Suprafeţele de eroziune apar atât în masivele vechi (caledonice şi hercinice) sub formă de peneplene, cât şi în munţii din sistemul alpin, sub formă de nivele de creste sau platouri largi şi fragmentate formate în trei-patru etape de evoluţie numite suprafeţe de nivelare. În Carpaţii româneşti sunt trei nivele de evoluţie: Borăscu, Râu-Şes şi Gornoviţa.
Terasele şi luncile se desfăşoară în lungul văilor din Europa Centrală şi de Sud şi cuprind trei-opt trepte de terasă. Toate râurile mari şi fluviile din Europa prezintă lunci largi şi uneori culoare de vale.
Relieful eolian este format din câmpuri de dune de nisip şi apar mai frecvent în sud-vestul Franţei şi în Câmpia Mării Caspice, Danemarca etc.
Relieful insulelor este format din munţi alcătuiţi din roci eruptive sau cristaline cu înălţimi de până la 1500 m şi din câmpii litorale înguste. Insula Islanda are aspectul unui imens podiş vulcanic, alcătuit din bazalte, tufuri şi brecii vulcanice terţiare, peste care se înalţă numeroase conuri vulcanice, dintre care cel mai înalt are 2115 m (Hekla).

b. Tipuri genetice de relief din România

Existenţa celor trei fragmente rigide plăci: placa est-europeană, placa moessică şi placa dobrogeană a determinat forma actuală a arcului carpatic românesc cu cea mai spectaculoasă torsiune în zona de coliziune şi subducţie a acestor plăci cu placa intra-alpină.
Tipurile genetice de relief din România cuprind o mare varietate de forme:
– munţii bloc s-au format pe roci dure, şisturi cristaline şi granite şi prezintă suprafeţe de eroziune, o puternică fragmentare tectonică, o puternică adâncire a râurilor. Aceştia formează cele mai vechi, mai rigide şi mai complexe sisteme montane: Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, Munţii Rodnei;
– relieful structural s-a dezvoltat pe fliş sau pe structuri vulcano-sedimentare: pe calcare s-a format relief carstic atât de suprafaţă cât şi de adâncime (Munţii Apuseni, Munţii Banatului, Podişul Mehedinţi etc.);
– relieful vulcanic este bine reprezentat în lanţul vulcanic Oaş-Gutâi-Ţibleş-Căliman-Gurghiu-Harghita. Conurile şi fragmentele de cratere vulcanice însoţite de platouri vulcanice sunt prezente în sectorul sudic al vulcanilor, pe când neck-urile vulcanice şi crestele vulcanice (Creasta Cocoşului) sunt mai frecvente în sectorul nordic;
– relieful dezvoltat pe structuri cutate este bine reprezentat în Subcarpaţi şi în regiunile montane cu fliş din Carpaţi. Subcarpaţii reprezintă un tip de relief original alcătuit din depresiuni sinclinale închise la exterior de dealuri anticlinale (cu unu sau două şiruri de depresiuni şi de dealuri). Formele de relief dezvoltate în flişul carpatic sunt mai complexe decât cele din Subcarpaţi;
– relieful piemontan este cel mai bine reprezentat în Piemontul Getic, dar apare fragmentat şi în Dealurile Vestice, în sudul Podişului Moldovei (piemontul Poiana-Nicoreşti) şi Piemontul Curburii în exteriorul Subcarpaţilor de Curbură.
– podişurile situate pe structuri monoclinale – Podişul Moldovei;
– câmpii: Câmpia Română şi Câmpia de Vest (cu variantele genetice: câmpii piemontane, câmpii tabulare, câmpii de subsidenţă, câmpii de terase);
– Delta Dunării – o câmpie fluvio-lacustră care se formează sub ochii noştri cu aportul Dunării şi al Mării Negre;
– platforma continentală a Mării Negre – o câmpie submersă care începe la ţărm şi ţine până la 200 m adâncime;
– relieful glaciar este bine reprezentat în Carpaţii Meridionali (Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat-Godeanu) şi în Munţii Rodnei. Este alcătuit din creste alpine, circuri glaciare, văi glaciare, morene etc.;
– Podişul Casimcei este în prezent un podiş peneplenizat dezvoltat pe şisturi verzi şi apare ca o suprafaţă uşor ondulată, ca ultim stadiu de evoluţie a unui sistem muntos caledonic (o câmpie de eroziune).

Unităţi majore de relief ale Europei
Unităţi montane
a. Unităţi alpine – formate din lanţuri montane individualizate şi masive despărţite prin depresiuni intramontane şi culoare
– Munţii Alpi – constituie cel mai important edificiu montan format în orogeneza alpină. Are lungimea de 1200 km, este format din culmi paralele desfăşurate pe direcţia generală vest-est între Marea Ligurică şi Câmpia Panonică. Principalele caracteristici ale Alpilor sunt altitudinile mari de peste 4000 m (vârful Mont Blanc, 4807 m), masivitatea, relieful glaciar cu prezenţa gheţarilor actuali, iar în partea de est relieful carstic dezvoltat pe calcare şi dolomite.
– Munţii Carpaţi – situaţi între bazinul Vienei şi Valea Timokului, au un traseu sinuos şi sunt mai fragmentaţi decât Alpii, au multe depresiuni şi culoare de vale. Altitudini de peste 2500 m se întâlnesc doar în Masivul Tatra (vârful Gherlakowka, 2655 m) şi în Carpaţii Meridionali (vârful Moldoveanu, 2544 m). Alcătuirea geologică a Carpaţilor este mai complexă decât cea a Alpilor (şisturi cristaline, roci vulcanice şi fliş) fapt pentru care au mai multe tipuri genetice de relief.
– Munţii Pirinei – se desfăşoară între Golful Biscaya şi Marea Mediterană, au lungime de 400 km şi altitudini ce depăşesc 3000 m. Altitudinea maximă este de 3404 m în vârful Pic d’Anetro, au gheţari actuali şi masivitatea remarcabilă în partea centrală.
– Munţii Apenini – un lanţ montan ce se desfăşoară sub formă de culmi paralele în lungul Peninsulei Italice. Altitudinea maximă depăşeşte 2900 m (vârful Gran Saso, 2912 m), iar la nord de Roma apar şi vulcani stinşi cu cratere şi lacuri vulcanice.
– Munţii Caucaz – se desfăşoară pe direcţie vest-est între Marea Neagră şi Marea Caspică şi au altitudinea cea mai mare din Europa (vârful Elbrus, 5642 m). Sunt alcătuiţi din granite, roci vulcanice, calcare şi conglomerate. Au gheţari actuali şi prezintă un relief glaciar pleistocen şi actual.
– Munţii Alpii Dinarici – se desfăşoară pe direcţia nord-vest sud-est sub forma unor şiruri paralele de culmi ale căror cute revărsate spre Marea Adriatică au dus la formarea ţărmului dalmatic.
– Munţii Balcani (Stara Planina) – se desfăşoară pe direcţia generală vest-est sub forma a două culmi paralele despărţite de Valea Tundjei. Altitudinea maximă este de 2376 m în vârful Botev.
– Munţii Pindului – situaţi în sudul Peninsulei Balcanice, orientaţi pe direcţia nord-sud, au un relief carstic bine dezvoltat, iar altitudinea maximă este de 2911 m în vârful Olimp.

b. Unităţi caledonice
– Munţii Scandinavici – lanţ de munţi caledonici orientaţi pe direcţia generală nord-est sud-vest, au altitudini de peste 2000 m deoarece, după topirea gheţarului de calotă, au fost antrenaţi în mişcări de înălţare pe verticală. Spre ţărmul atlantic se termină abrupt şi prezintă numeroase fiorduri. Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline vechi, puternic metamorfozate, gnaise şi granite. Altitudinea maximă este de 2469 m şi are gheţari montani actuali. Formele de relief cele mai frecvente sunt platourile înalte, hornurile, circurile şi văile glaciare. În Munţii Scandinavici se pot deosebi trei sectoare: un sector sudic al fjellurilor, având extensiunea maximă în lăţime şi altitudinile cele mai ridicate, cu podişuri de 1500-2000 m, peste care se ridică vârfuri piramidale; un sector central mai jos de 800-1000 m şi un sector nordic care se prezintă sub forma unei creste accidentate şi înguste.
– Munţii Cambrieni, Munţii Penini şi Munţii Cambrieni – sunt situaţi în Marea Britanie, au altitudini reduse şi s-au format pe structuri caledonice şi hercinice faliate şi modelate de agenţii externi. De la nord spre se desfăşoară: Munţii Caledonieni, cu altitudinea maximă de 1182 m, Munţii Grampian, cu vârful Ben-Newis 1343 m, Munţii Scoţiei de Sud cu înălţimi de 600-800 m, , Munţii Cambrieni cu altitudini de 400-700 m.
c. Unităţi hercinice
– Munţii Ural – este cel mai lung lanţ de munţi din Europa (peste 2000 km) situat la limita dintre Europa şi Asia. Sunt orientaţi pe direcţia generală nord-sud, au altitudinea medie de peste 600 m şi au înfăţişare de deal, altitudinea maximă de 1894 m (vârful Narodnaia). Relieful se desfăşoară sub formă de culmi paralele şi cuprinde trei sectoare: sectorul nordic cu piscuri, morene şi văi glaciare; sectorul central cu relief carstic şi vulcanic şi sectorul sudic cu aspect deluros, o peneplenă intens fragmentată de văi.
Unităţi de podiş
a. pe structuri vechi (Podişul Doneţk, Podişul Central Rus, Podişul Dobrogei);
b. pe structuri caledonice (Podişul Norland, Podişul Smaland, Podişul Finlandei) sunt puternic modelate de glaciaţia de calotă din pleistocen.
– Podişul Norland ocupă jumătatea nordică a Suediei, este uşor înclinat de la vest spre est. Fundamentul precambrian este acoperit de acumulări glaciare şi de argile. Panta generală a imprimat direcţia de scurgere a râurilor. Peisajul este dat de pădurea de conifere şi de numeroase turbării.
– Podişul Smaland are altitudini mai coborâte (150-250 m), este acoperit de morene glaciare şi de argile postglaciare. Peisajul este dominat de pădurile de amestec alcătuite din conifere şi foioase.
– Podişul Finlandei, situat în partea de nord a Finlandei, are un relief uşor ondulat, cu altitudini medii de 300-400 m, deasupra căruia se ridică masive izolate mai înalte. Partea de sud, Podişul Lacurilor, are altitudinea cuprinsă între 120 m şi 80 m, şi este alcătuit din culmi deluroase alungite ce corespund sectoarelor de acumulare glaciară, între care se interpun lacurile glaciare. Peisajul dominant este cel al pădurilor de conifere şi al turbăriilor, în partea de nord şi peisajul lacustru şi păduri de conifere în sud.
c. Pe structuri hercinice
– Masivul Central Francez – este format în orogeneza hercinică, prezintă forme variate de relief: relief vulcanic, carstic, tectonic, cu grabene. Altitudinea medie este de 710 m, iar cea maximă este de 1886 m în vârful Mt. Doré;
– Podişul Boemiei – încadrat între Colinele Ceho-Morave, Munţii Metaliferi şi Munţii Sudeţi, are altitudini reduse şi prezintă relief tectonic bine dezvoltat. Partea de nord-vest are altitudini mai mari, 500-900 m, jumătatea sudică 700-800 m, iar partea nord-estică este o depresiune de eroziune cu altitudinea de 200 m;
– Meseta Spaniolă – regiune formată din podişuri cu altitudini de 600-1000 m, renumitele mesetas, platouri vălurite şi cordiliere (Munţii Cantabrici, Cordiliera Iberică, Sierra Morena şi Cordiliera Betică). Altitudinea maximă este de 3478 m;
– Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră – sunt formaţi în orogeneza hercinică, dar au fost separaţi de grabenul Rinului. Au altitudini medii de circa 1400 m şi sunt puternic erodaţi de agenţii externi;
– Masivul Şistos Renan – orientat pe direcţia est-vest, are altitudini cuprinse între 600 şi 800 m. În craterele vechi ale vulcanilor din regiunea Eiffel se păstrează lacuri de crater numite maar.
d. Relief dezvoltat pe structuri mai noi
– Piemontul Getic şi Regiunea Piemont din Italia – formate prin acumularea depozitelor de tip piemontan (pietrişuri şi bolovănişuri) depuse pe suprafeţe uşor înclinate în condiţii subaeriene. Altitudinal se încadrează la regiunile de podiş.

Unităţi de câmpie
a. Câmpii fluvio-glaciare
– Câmpia Nord-Europeană – situată între unităţile hercinice şi Marea Baltică şi Marea Nordului, este intens modelată de gheţarii cuaternari. Pe cuprinsul său întâlnim aliniamente de morene glaciare şi sandre. Altitudinile sunt cuprinse între 0-300 m. În sectorul vestic, unde sunt poldere, câmpia este sub nivelul mării,uscatul fiind menţinut prin îndiguiri. Câmpia este acoperită la suprafaţă de formaţiuni cuaternare glaciare, fluvio-glaciare, fluviale, maritime şi eoliene. Este o câmpie vălurită, acoperită cu loess, fragmentată de numeroase râuri.
b. Câmpii fluvio-lacustre
– Câmpia Română – este cea mai mare câmpie din România, se dezvoltă pe stânga Dunării, de la Drobeta-Turnu Severin până la Galaţi. Câmpia aparţine vastei arii depresionare dintre Platforma Moesică şi orogenul carpatic şi s-a format prin colmatarea succesivă a unui bazin lacustru, în timpul cuaternarului timpuriu şi mediu. O trăsătură dominantă o constituie frecvenţa loessului şi a depozitelor loessoide pe toată întinderea câmpiei fapt care a dus la apariţia crovurilor.
– Câmpia Panonică – situată pe cursul mijlociu al Dunării, în Bazinul Panonic, s-a format prin colmatarea Mării Panonice. Are un fundament faliat şi căzut în trepte, cu compartimente mai joase (sub 150 m), şi mai înalte (între 150 şi 300 m) dominate de masive cristaline şi munţi insulari (Bakony 704 m, Vertes 480 m,). Câmpia prezintă mai multe diviziuni: Câmpia Tisei, Câmpia Dunării de Mijloc (a Cumaniei), Câmpia Bratislavei etc. Este traversată de Dunăre şi câţiva afluenţi mai importanţi ai acesteia: Tisa, Drava, Sava şi Morava.
– Câmpia Padului – situată în nordul Italiei, între Munţii Alpi în nord, Munţii Apenini la sud, Marea Adriatică şi Munţii Dinarici la est. Câmpia Padului a apărut prin colmatarea unui fost golf marin cu depozite aduse de râuri din Munţii Alpi şi Apenini. Napoleon Bonaparte a numit-o ,,cea mai fertilă câmpie a lumii” şi reprezintă într-adevăr principala zonă agricolă a Italiei.
c. Câmpii pe structură de podiş. Aceste câmpii nu sunt câmpii propriu-zise, ci sunt podişuri joase pe structuri foarte vechi.
– Câmpia Europei de Est (Câmpia Rusă) – este cea mai întinsă câmpie din Europa, are o suprafaţă de 4 mil. km2 şi este a doua câmpie din lume ca suprafaţă după Câmpia Amazonului. Ocupă aproape întreaga jumătate estică a Europei, de la Carpaţii Păduroşi, în vest, până la Munţii Ural, în est, şi de la Marea Neagră şi Marea Caspică, în sud şi până la Oceanul Arctic în nord. Are altitudini cuprinse între -28 m în Câmpia Caspică, 343 m în Podişul Valdai şi 463 m în Colinele Timan. Câmpia apare ca o asociere de câmpii joase, coline şi podişuri vechi. Din punct de vedere tectonic se suprapune peste Placa Est Europeană, având un fundament precambrian larg boltit şi modelat de calota glaciară în jumătatea nordică. În nordul acestei câmpii relieful este dominat de formele rezultate din procesul de acumulare glaciară care se întrepătrund cu cele fluvio-glaciare. O caracteristică a acestei câmpii este şi faptul că marile fluvii au dispunere nord-sud: Nipru, Don, Volga etc.
d. Câmpii fluvio-litorale. S-au format prin acumulările fluviatile şi submerse, dar şi prin retragerea spre larg a liniei ţărmului
– Câmpia Precaspică – este o câmpie de şelf formată, pe de o parte, prin colmatarea cu sedimente marine şi retragerea apelor ca urmare a coborârii nivelului cu -28 m sub nivelul Oceanului Planetar, iar pe de altă parte, cu aportul aluviunilor aduse de apele curgătoare care se varsă în Marea Caspică (Volga, Ural etc.). Această câmpie este parazitată de cea mai mare deltă din Europa (Delta Volgăi). În partea de sud a câmpiei, în sectorul dintre fluviile Volga şi Ural, apar şi forme de relief eolian (dune de nisip).
– Câmpia Mării Negre – numită şi Câmpia Pontică, mărgineşte la nord Marea Neagră, între Delta Dunării, la vest, şi Marea Azov, la est. La nord vine în contact cu Podişul Volâno-Podolic şi Podişul Doneţului, iar la sud limita este dată de ţărmul Mării Negre. Alcătuită din depozite paleogene şi neogene, la suprafaţă , câmpia este acoperită cu depozite de loess. Altitudinea acestei câmpii scade de la nord spre sud, până la 0 m Fâşia litorală este intersectată de văile Nistrului, Bugului şi Niprului, cu terase bine dezvoltate, iar la vărsare formează limane.

Unităţi montane carpatice
Carpaţii Româneşti – sunt munţi cu înălţime mijlocie şi mică, altitudinea medie fiind de 840 m. Altitudinile cele mai mari apar în Carpaţii Meridionali şi Munţii Rodnei. Principalele subdiviziuni sunt: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali
– Carpaţii Orientali – reprezintă 52 % din întreaga arie carpatică românească. Petrografic, sunt constituiţi din şisturi cristaline, roci vulcanice şi fliş dispuse în trei şiruri paralele orientate pe direcţia nord-vest sud-est. Altitudinea maximă este 2303 m în Vârful Pietrosul Rodnei. Sunt fragmentaţi de văi şi depresiuni mari (Depresiunea Maramureş, Depresiunea Dornelor, Depresiunea Giurgeu, Depresiunea Ciuc, Depresiunea Braşov). Au fost modelaţi policiclic (prezintă suprafeţe de nivelare asemănătoare celor din Meridionali), prezintă relief glaciar doar în Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului; are relieful vulcanic cel mai dezvoltat (Oaş-Gutâi-Ţibleş-Căliman-Gurghiu-Harghita). Principalele subdiviziuni ale Carpaţilor Orientali sunt: Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, Carpaţii Moldo-Transilvani şi Carpaţii de Curbură.
Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, situaţi în nordul Carpaţilor Orientali, între frontiera României cu Ucraina, în nord, şi aliniamentul depresionar (Depresiunea Dornelor, Depresiunea Câmpulung Moldovenesc şi Depresiunea Gura Humorului) în sud. Relieful cuprinde două sectoare: sectorul de vest (Depresiunea Maramureş şi munţii care îl înconjoară) şi sectorul estic (Obcinele Bucovinei). Depresiunea Maramureşului are un relief colinar, cu dealuri ce depăşesc 800 m, şi este drenată de râurile Vişeu, Iza şi Mara. Pe latura de vest-sud vest depresiunea este închisă de munţii vulcanici Oaş, Gutâi şi Ţibleş (1835 m), cu relieful dominat de conurile vulcanice. La sud-est de valea Someşului Mare se află Munţii Bârgăului alcătuiţi din fliş străpuns de măguri vulcanice şi Munţii Suhard alcătuiţi din şisturi cristaline. Pe latura est-nord estică depresiunea este închisă de Munţii Maramureşului care culminează în vârfurile Farcău (1957 m) şi Toroioaga (1930 m), alcătuiţi din şisturi cristaline. Munţii Rodnei se află în sud-estul depresiunii, sunt formaţi din şisturi cristaline, au cea mai mare altitudine şi masivitate din Carpaţii Orientali (Vf. Pietrosul 2303 m, Ineul 2279 m) şi constituie principalul nod orografic al acestor munţi. Prezintă relief glaciar alcătuit din văi glaciare, circuri glaciare, creste alpine şi morene. Sectorul de est, reprezentat de Obcinele Bucovinei, cuprinde trei culmi montane paralele cu altitudini ce descresc de la vest spre est: Obcina Mestecăniş cea mai înaltă, alcătuită din şisturi cristaline, Obcina Feredeului şi Obcina Mare. La sud de obcine se află Depresiunea Dornelor şi depresiunile Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului, ultimele fiind situate pe valea Moldovei.
Carpaţii Moldo-Transilvani situaţi între aliniamentul depresionar al Dornelor şi Văii Moldovei, în nord, şi valea Oituzului şi Depresiunea Braşovului, în sud. Pe latura vestică vine în contact cu Depresiunea Colinară a Transilvaniei, realizat de un piemont vulcanic de o remarcabilă netezime, iar în est cu Subcarpaţii Moldovei. Relieful cuprinde două sectoare: vestic şi estic.
Sectorul de vest cuprinde grupa de sud a munţilor vulcanici şi depresiunile pe care aceştia le închid la contactul cu fâşia cristalină (tectonice şi de baraj vulcanic). Grupa de sud a munţilor vulcanici este mai înaltă şi mai masivă şi prezintă un relief vulcanic mai bine păstrat (alături de conuri vulcanice se păstrează şi cratere sau fragmente de cratere): Munţii Căliman (Vf. Pietrosul 2100 m), Munţii Gurghiu şi Munţii Harghita. La contactul grupei vulcanice cu fâşia cristalină sunt închise mai multe depresiuni dintre care cele mai întinse sunt Depresiunea Giurgeului, axată pe cursul superior al Mureşului şi depresiunea Ciucului, axată pe cursul superior al Oltului. Ambele depresiuni au altitudini de 600-700 m şi prezintă cele mai intense fenomene de inversiuni termice, aici aflându-se polii frigului – Joseni, în Depresiunea Giurgeului şi Miercurea Ciuc, în Depresiunea Ciucului. În estul Munţilor Călimani se află micile depresiuni Bilbor şi Borsec.
Sectorul de est, denumit şi cel al Munţilor Moldovei, cuprinde trei şiruri paralele de munţi, dintre care cel din vest şi centru aparţin fâşiei cristaline, iar cel estic unităţii flişului. Primul şir cristalin este format din munţii: Giurgeu, Hăşmaşul Mare (cu o cuvertură de calcare în care s-au dezvoltat Cheile Bicazului şi relieful rezidual al ,,Pietrei Singuratice”), Ciucului şi Nemira. Al doilea şir cristalin este format din munţii: Giumalău (peste 1800m, alcătuit din cristalin), Rarău ( cu stâncile calcaroase ,, Pietrele Doamnei”), Bistriţei (1859 m), Ceahlău (Vf. Ocolaşul Mare, 1907 m), cu o cuvertură de conglomerate care dau un relief spectaculos şi Tarcău. Şirul flişului se desfăşoară pe latura de est şi cuprinde munţii Stânişoara, Goşmanu şi Berzunţ, ultimul închizând Depresiunea Comăneşti.
Carpaţii de Curbură situaţi în sudul Carpaţilor Orientali, între valea Oituzului şi valea Prahovei. Pe latura internă vin în contact cu Depresiunea Colinară a Transilvaniei, iar pe latura externă vin în contact cu Subcarpaţii Curburii. Relieful cuprinde un domeniul montan alcătuit din culmi şi văi dar în care munţii realizează o mare curbură în care este închisă Depresiunea Braşovului. Alcătuirea geologică din fliş a permis o fragmentare mai mare a reliefului. Varietatea rocilor sedimentare a impus un relief petrografic cu forme specifice: relief ruiniform pe conglomerate (turnuri, ciuperci, Sfinxul Bratocei – în Munţii Ciucaş), relief dezvoltat pe gresii (Munţii Buzăului), relief carstic (Munţii Bârsei), relief dezvoltat pe nisipuri (dunele de nisip de la Reci în Depresiunea Braşovului). Curbura carpatică externă cuprinde Munţii Vrancei, Munţii Buzăului, Munţii Ciucaş, şi Munţii Baiului. Curbura internă, spre Depresiunea Braşovului cuprinde Munţii Întorsurii care închid Depresiunea Întorsura Buzăului şi Munţii Bârsei (formaţi din Munţii Postăvaru, cu vestita staţiune Poiana Braşov, Munţii Piatra Mare şi Munţii Tâmpa). În nord vestul grupei se află trei munţi scunzi (cu altitudine medie de 100 m) care pătrund digitat în Depresiunea Braşovului: Munţii Perşani (1104 m) cu defileul bazaltic de la Racoş şi Măgura Codlei, Munţii Baraolt şi Munţii Bodoc.
Depresiunea Braşovului, situată la contactul Carpaţilor Orientali cu Carpaţii Meridionali este drenată de râul Olt şi afluienţii săi Râul Negru şi Bârsa. Are aspectul unui şes întins, cu altitudini de 500-600 m, cu terenuri agricole fertile, cu multe aşezări şi cu intersecţia unor importante drumuri şi căi ferate transcarpatice.
– Carpaţii Meridionali – situaţi în sudul Depresiunii Colinare a Transilvaniei, între valea Prahovei, la est şi Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra-Strei, la vest.
Relieful Carpaţilor Meridionali deţine cele mai multe superlative geografice din România:
– reprezintă cel mai masiv şi mai înalt domeniu al Carpaţilor Româneşti, datorită înălţării în bloc cu peste 1000 m produsă la sfârşitul neogenului şi începutul cuaternarului. În toate cele patru grupe depăşesc altitudinea de 2500 m, culminând în Munţii Făgăraşului cu vârfurile Moldoveanu 2544 m şi Negoiu 2535 m , la care se adaugă Munţii Bucegi cu vârful Omu de 2505 m, Munţii Parâng cu vârful Parângu Mare de 2519 m şi Munţii Retezat cu vârful Peleaga de 2509 m;
– prezintă o asimetrie inversă: la est de râul Olt sunt abrupţi în nord şi coboară în trepte spre sud, iar la vest de aceeaşi vale domină prin abrupturi în sud depresiunile subcarpatice şi au pante mai domoale spre nord;
– sunt alcătuiţi aproape în întregime din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, iar la extremităţi dar şi local apar calcarele care introduc o mai mare varietate a reliefului. Cele mai importante mase calcaroase apar în extremitatea vestică (Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi) dar şi în sudul Parângului şi în Munţii Piatra Craiului; Munţii Bucegi fac excepţie, fiind alcătuiţi din conglomerate care dau un relief specific de eroziune diferenţială şi eoliană: ,,Babele” şi ,,Sfinxul”. Alcătuirea geologică dominant cristalină explică masivitatea accentuată, aceşti munţi fiind traversaţi doar de râul Olt şi cuprind doar trei depresiuni: Loviştei, Haţegului şi Petroşani;
– există trei platforme de eroziune care reprezintă stadii de echilibru în evoluţia reliefului: platforma Borăscu la 2000m altitudine, cu valorificare pastorală estivală, platforma Râu-Şes, mai neregulată ca nivelare şi bine evidenţiată în Munţii Retezat, la obârşiile râului omonim şi la obârşiile Lotrului, este situată la 1200-1600 m; Platforma Gornoviţa sau a Predealului, la 1000 m altitudine, este valorificată prin aşezări rurale sau urbane permanente, dar şi prin fâneţe. Pe această platformă, in Munţii Orăştiei se păstrează vestigiile cetăţii geto-dacice Sarmizegetusa Regia;
– altitudinile mari au făcut ca aceşti munţi să fie modelaţi, în pleistocen, de gheţari care au modelat un relief specific alcătuit din circuri şi văi glaciare, separate de creste alpine denumite popular ,,custuri” glaciare şi acumulări de morene. Caracterele alpine dominante (relieful glaciar, altitudinea şi masivitatea cea mai mare) l-au determinat pe geograful francez Emm. De Martonne să-i numească ,,Alpii Transilvaniei”;
– deşi sunt cei mai înalţi şi cei mai masivi, sunt totuşi traversaţi integral de valea Oltului şi parţial de valea Jiului la nivele foarte joase, fenomen explicat prin epigenie (adâncirea râurilor concomitent cu ridicarea munţilor); din această cauză trecătorile sunt joase: Turnu-Roşu (400 m), Cozia (309 m) pe Olt şi Lainici (450 m) pe Jiu; în acelaşi timp sunt şi pasuri de altitudine: Giuvala, din Culoarul Rucăr-Bran, dar şi drumurile alpine ,,Transfăgărăşanul” (care traversează Munţii Făgăraşului la peste 2000 m altitudine) şi ,,Transalpina” (care traversează Munţii Parâng la peste 2100 m altitudine); în Munţii Bucegi se află drumul care urcă la 2500 m în Munţii Coştila. Faţă de Defileul Oltului dintre Turnu-Roşu şi Cozia se pot delimita grupele Bucegi şi Făgăraş pe latura estică şi grupele Parâng şi Retezat-Godeanu pe cea vestică.

Grupele Bucegi şi Făgăraş
Situate în estul Carpaţilor Meridionali, grupele Bucegi şi Făgăraş sunt delimitate în est de Valea Prahovei, iar în vest de valea Oltului. Pe latura de nord domină prin abrupturi depresiunile Braşovului şi Făgăraşului, iar în sud, spre Subcarpaţii Curburii şi Subcarpaţii Getici, prezintă pante mai domoale.
Relieful include grupele Bucegi (alcătuiţi din Munţii Bucegi, Munţii Leaota, Culoarul Rucăr-Bran, şi Munţii Piatra Craiului), şi Făgăraş (alcătuiţi din Munţii Făgăraş, în nord, şi masivele fragmentate de afluienţii Argeşului: Munţii Cozia care închide la sud Depresiunea Loviştei, Munţii Ghiţu, Munţii Frunţi, Munţii Iezer şi Munţii Păpuşa);
Munţii Bucegi reprezintă din punct de vedere genetic un sinclinal suspendat, culminează cu vârful Omu (2505 m) şi se prezintă abrupt atât spre valea Prahovei (abruptul prahovean al Bucegilor), cât şi spre Depresiunea Braşovului şi spre Culoarul Rucăr-Bran. Sunt alcătuiţi din conglomerate şi calcare, prezentând un platou structural cu forme interesante de relief eolian şi de eroziune diferenţială: ,,Babele” şi ,,Sfinxul” şi alte ,,ciuperci eoliene”. Relieful glaciar este prezent în jurul vârfului Omu prin circuri glaciare dar şi prin văi glaciare (valea superioară a Ialomiţei). Accesibilitatea şi frumuseţea deosebită a peisajului fac din Munţii Bucegi cel mai circulat masiv montan din România. Munţii Leaota, situaţi la vest de Bucegi, sunt alcătuiţi din şisturi cristaline şi au un relief masiv şi greoi.
Culoarul Rucăr-Bran reprezintă o depresiune tectonică (o vale de sinclinal) orientată nord-vest sud-est cu importanţă în circulaţia transcarpatică încă din perioada feudală între Braşov şi Câmpulung Muscel.
Munţii Piatra Craiului, situaţi la vest de Culoarul Rucăr-Bran se prezintă în relief ca cea mai frumoasă creastă calcaroasă din România.
Munţii Făgăraşului corespund culmii înalte situată între valea Dâmboviţei şi Defileul Oltului dintre Turnu Roşu şi Cozia, care este abruptă spre nord şi cu pante domoale spre sud. Culminează în vârful Moldoveanu 2544 m, şi Negoiu 2535 m, sunt alcătuiţi în întregime din şisturi cristaline şi cuprind cele mai extinse forme de relief glaciar din ţară (circuri glaciare, văi glaciare, creste alpine, praguri glaciare, morene), având şi multe lacuri glaciare (Bâlea, Podragul Mare, Capra, Avrig, Călţun, Urlea). Partea centrală a Făgăraşului este traversată de drumul transcarpatic modernizat ,,Transfăgărăşanul” care permite accesul, pe timpul verii, între Depresiunea Făgăraş şi Curtea de Argeş.
Făgăraşul sudic are în componenţă o culme mai joasă, fragmentată, formată din masive alcătuite din şisturi cristaline intens metamorfozate (gnaisul ocular de Cozia): Munţii Cozia, (1668 m), Munţii Frunţi, Munţii Ghiţu, Munţii Iezer şi Munţii Păpuşa (2462 m), cu relief glaciar şi alcătuire cristalină.
Între cele două unităţi făgărăşene penetrează partea de est a Depresiunii Loviştei, dezvoltată la confluenţa Lotrului cu Oltul şi în Masivul Parâng.

Grupele Parâng şi Retezat-Godeanu ocupă latura vestică a Carpaţilor Meridionali, fiind situate între Defileul Oltului dintre Turnu Roşu şi Cozia în est şi culoarele tectonice Timiş-Cerna în vest. În nord culoarul Bistra Strei îi desparte de Munţii Poiana Ruscăi, culoarul Orăştiei îi separă de Munţii Apuseni şi în continuare Depresiunea Sibiului şi Apoldului îi separă de Podişul Transilvaniei. Pe latura sudică se termină abrupt spre depresiunile subcarpatice oltene.
Relieful include cele două grupe de munţi precum şi depresiunile Loviştei, Haţeg şi Petroşani.
Grupa Munţilor Parâng include cel mai mare nod orografic din România din care pornesc cinci unităţi montane cu dispoziţie radiară: în sud-vest Munţii Parâng (vârful Parângu Mare, 2519 m), alcătuiţi din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, cu relief glaciar şi lacuri glaciare (L. Gâlcescu) din care se desprind spre nord-vest Munţii Şureanu (vârful lui Pătru, 2130 m), cu relief glaciar dar şi cu peşterile Şura Mare şi Tecuri. Spre nord-est Munţii Cândrel (vârful Cândrel, 2244 m), cu alcătuire cristalină şi relief glaciar. Spre est se desfăşoară Munţii Lotrului (vârful Ştefleşti, 2242 m) şi Munţii Căpăţânii (vârful Ursu, 2124 m) alcătuiţi din calcare, cu văi în chei şi peşteri.
Între grupele Parâng şi Retezat-Godeanu se desfăşoară spaţiile depresionare ale Haţegului şi Petroşanilor. Depresiunea Haţegului este o depresiune tectonică şi o veche zonă de populare în care romanii stabilesc noua capitală a Daciei, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În Evul Mediu era cunoscută sub numele de ,,Ţara Haţegului”. Depresiunea Petroşani, situată pe cursul superior al Jiului, este de origine tectonică şi corespunde celui mai mare bazin huilifer al ţării. Spre nord , prin pasul Merişor se face legătura cu depresiunea Haţegului, iar spre sud prin pasul Lainici şi Defileul Jiului cu Oltenia subcarpatică.
Grupa Retezat-Godeanu este situată între Depresiunea Petroşani şi Defileul Jiului la est, depresiunea Haţegului şi Culoarul Bistrei la nord şi Culoarul Timiş-Cerna la vest. Are în componenţă cele două masive centrale Munţii Retezat şi Munţii Godeanu care dau numele grupei. Munţii Retezat (vârful Peleaga, 2509 m) prezintă cel mai ridicat nivel altitudinal al grupei şi au cel mai complex relief glaciar. Adăpostesc cele mai multe lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Lia, Ana, Viorica, Florica, Tăul Porţii). Pitorescul peisajului natural şi elementele rare de floră şi faună au dus la constituirea Parcului Naţional Retezat încă din 1935.
Munţii Godeanu (vârful Gugu, 2291 m), alcătuiţi ca şi Retezatul din şisturi cristaline, au un relief glaciar mai puţin spectaculos, dar prezintă cele mai întinse platforme de eroziune de tip Borăscu şi Râu-Şes. Spre nord-vest se desfăşoară Munţii Ţarcului, continuaţi de Muntele Mic, iar pe latura de sud-vest se desfăşoară Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi, despărţiţi de valea adâncă a Cernei. Spre est sud-est sunt munţii Vâlcanului (vârful Straja 1868 m) cu alcătuire calcaroasă şi văi în chei (Cheile Runcu).
Culoarul tectonic Timiş-Cerna are aspectul unui graben care separă grupele Retezat-Godeanu de Munţii Banatului, printr-o denivelare tectonică de aproape 1000 m. Asigură legătura nord-sud între oraşele Caransebeş şi Orşova prin pasul Domaşnea (540 m), denumit şi Poarta Orientală, străbătut de drumul european E70 şi de magistrala feroviară Bucureşti-Timişoara.
Culoarul Bistra desparte Masivul Retezat-Godeanu de Munţii Poiana Ruscăi şi asigură legătura rutieră între Caransebeş şi Depresiunea Haţegului prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m).

- Carpaţii Occidentali – denumiţi astfel după localizarea lor, la vest de Depresiunea Colinară a Transilvaniei, se întind între Defileul Dunării, în sud, şi până la văile Someşului şi Barcăului în nord. Spre est Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra îi despart de Carpaţii Meridionali, iar Depresiunea Alba Iulia Turda îi despart de Depresiunea Colinară a Transilvaniei.
Constituie cel mai jos sector al Carpaţilor Româneşti, altitudinile maxime fiind cuprinse între 1200-1400 m în sud şi abia depăşind 1800 m în nord;
Prezintă o accentuată asimetrie, ei coborând în trepte de la est la vest;
Caracteristica definitorie este discontinuitatea dintre grupele montane, acestea apărând ca o succesiune de horsturi, despărţite de culoare tectonice (grabene): Mureşului, Timiş-Cerna, Bistra;
Se adaugă pătrunderea Câmpiei de Vest sub formă de ,,câmpii golfuri” în lungul celor trei Crişuri şi contactul direct al câmpiei cu munţii în dreptul Munţilor Zarandului;
Au alcătuirea geologică cea mai complexă (şisturi cristaline, fliş, roci vulcanice şi magmatice), ceea ce a determinat apariţia unei mari varietăţi de forme de relief;
Sunt puternic fragmentaţi de numeroase văi, depresiuni intramontane şi depresiuni de tip ,,golf”;
Sunt cei mai populaţi din Carpaţii Româneşti, aşezările permanente ajung până la 1600 m.

Munţii Banatului-sunt situaţi în sud-vestul ţării, între Defileul Dunării dintre Baziaş şi Orşova în sud, Culoarul Timiş-Cerna în est, dealurile şi Câmpia de Vest în nord şi nord-vest.
Analiza reliefului nu este completă fără includerea Defileului Dunării dintre Baziaş şi Gura Văii, o vale transversală, caracterizată printr-o alternanţă de sectoare înguste – Cazanele Mari şi Mici, Porţile de Fier – şi bazinete depresionare: Moldova Nouă şi Orşova. Prin construirea sistemului energetic şi de navigaţie Porţile de Fier a fost rezolvată atât problema navigaţiei pe Dunăre, în acest sector, cât şi valorificarea potenţialului hidroenergetic.
Latura de est a Munţilor Banatului este mai înaltă (1200-1400 m) şi include în nord Munţii Semenic (1446 m), alcătuiţi din şisturi cristaline şi cu aspectul unui platou la nivelul de 1400 m, valorificat pastoral şi turistic. În sud, lungul Cazanelor se desfăşoară Munţii Almăjului (vârful Svinecea Mare, 1224 m), alcătuiţi dintr-o alternanţă de şisturi cristaline străpunse de granite sau acoperite de roci sedimentare (calcare). Între cele două unităţi montane este închisă Depresiunea Almăjului (sau Bozovici), care este drenată de râul Nera.
Partea de vest cuprinde munţi mai scunzi (muncei) cu altitudini de 600-1100 m dar cu aceeaşi alcătuire geologică: Munţii Locvei, de-a lungul Dunării, în primul sector al Defileului, Munţii Aninei (1160 m), care au o cuvertură de calcare pe care s-a dezvoltat relieful carstic (Cheile Nerei, Caraşului şi Minişului, Peştera Comarnic). În nord-vest sunt Munţii Dognecea (617 m), care închid Depresiunea Caraş-Ezeriş.

Munţii Poiana Ruscăi – sunt cuprinşi între Culoarul Bistrei la sud şi Defileul Mureşului dintre Deva şi Zam, la nord. Pe latura estică intră în contact cu Depresiunea Haţegului iar pe latura vestică cu Dealurile Lipovei.
Relieful Munţilor Poiana Ruscăi se caracterizează prin altitudini scăzute (vârful Padeşu, 1374 m) dar cu o masivitate remarcabilă dată de alcătuirea geologică (şisturi cristaline cu intercalaţii de calcare cristaline, marmure şi chiar roci vulcanice. Fiind înconjurată de zone joase Munţii Poiana Ruscăi au aspect de horst, înfăţişându-se sub formă de cupolă şi de nod orohidrografic unitar. Prezintă văi adânci şi culmi largi, care facilitează pătrunderea aşezărilor pe cele mai mari înălţimi.

Munţii Apuseni
Munţii Apuseni sunt situaţi la vest de Depresiunea Colinară a Transilvaniei, între defileul Mureşului dintre Deva şi Lipova, în sud, şi văile Barcăului şi Someşului, la nord.
Munţii Apuseni includ următoarele subunităţi:
Masivul Bihorului, este gruparea montană centrală, cu alcătuire predominant cristalină şi care culminează în vârful Bihor de 1849 m. Din acest masiv se desprind spre nord Munţii Vlădeasa (1836 m), iar în est Muntele Mare (1826 m). Peste fundamentul cristalin au fost depuse cuverturi d calcare în care s-au dezvoltat fenomene carstice şi calcaroase: Cheile Someşului Cald şi ale Bulzului, Peşterile Scărişoara şi Focul Viu (ambele cu gheţari), complexul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului. Spre est-nord est se desprind Munţii Gilău, iar în sud Muntele Găina cu vestitul ,,Târg de Fete”, nedee populară desfăşurată la sfârşitul lunii iulie.
Latura de sud-est a Munţilor Apuseni este alcătuită din Munţii Mureşului, cu altitudini de 1000-1200 m, care cuprind munţii Trascăului (cu numeroase văi tăiate în calcare: Cheile Turzii, Întregaldelor, Râmeţului), şi Munţii Metaliferi formaţi din andezite şi bazalte. Se poate menţiona şi o formă spectaculoasă a reliefului vulcanic – ,,Detunatele”- cu coloane de bazalt arcuite, cu aspect de orgă uriaşă.
În vest se desfăşoară munţii scunzi ai Crişurilor, separaţi de depresiunile golfuri: Munţii Zarandului (836 m), Munţii Codru-Moma (1112 m), cu izbucul de la Călugări format pe calcare, Munţii Pădurea Craiului, cu peşterile Meziad, Vadul Crişului, precum şi Peştera Vântului (50 km lungime, fiind cea mai lună peşteră din ţară).
Munţii Plopiş sau Şes (918 m) se află situaţi în nord-vestul acestui spaţiu montan. Între Munţii Crişurilor se interpun depresiunile ,,golfuri” : Zarandului (pe Crişul Alb), Beiuşului (pe Crişul Negru) şi Vad-Borod (pe Crişul Repede). În spaţiul Munţi Apuseni sunt prezente şi alte depresiuni mai mici: Gurahonţ, Brad, Huedin, Zlatna, Abrud şi Câmpeni.
La nord – nord-est de valea Barcăului se desfăşoară sectorul munţilor scufundaţi, cu alcătuire geologică dură, din şisturi cristaline şi calcare, structură care poartă numele de ,,jugul intracarpatic”, format din Munţii Meseşului (996 m), şi dealurile cristaline: Prisnel, Dealul Mare şi Preluca.

- Depresiunea colinară a Transilvaniei – situată în partea centrală a ţării, este cea mai mare depresiune din interiorul arcului carpatic. Este mărginită de cele trei ramuri carpatice, care şi-au luat denumirea după poziţia faţă de această mare unitate depresionară: la nord şi est Carpaţii Orientali, la sud Carpaţii Meridionali, la vest Munţii Apuseni iar la nord vest Dealurile Silvaniei.
Prezintă un fundament carpatic faliat şi scufundat la adâncimi de 2000-8000 m, acoperit de o cuvertură de roci sedimentare formată din argile, marne, nisipuri, gresii, conglomerate, tufuri vulcanice şi sare. Structura geologică conţine cute diapire, domuri şi structuri monoclinale pe care s-au dezvoltat cuestele. Relieful depresiunii prezintă o înclinare de la est (1080 m) şi nord-est spre vest sud-vest (300 m), fapt arătat şi de orientarea generală a reţelei hidrografice Someş, Mureş, Târnave, Olt). Altitudinile medii sunt cuprinse între 400-500 m, mai coborâte în depresiunile exterioare şi mai înalte în zonele interioare de podiş.
În partea centrală, relieful este format dintr-un podiş cu strate sedimentare uşor boltite (domuri) care conţin acumulări de gaz metan.
Zona marginală prezintă o structură cutată, mai slab în sud şi vest (unde apar depresiunile de contact litologic: Făgăraş, Sibiu, Culoarul Alba Iulia-Turda) şi mai accentuat în est , unde există o alternanţă de dealuri şi depresiuni specific subcarpatică, de unde şi denumirea de Subcarpaţii Transilvaniei. Pe marginile depresiunii, la Praid, Ocna Sibiului, Ocna Mureş sau Turda sunt prezente cutele diapire cu sâmburi de sare, care uneori ajung la suprafaţă. Principalele diviziuni sunt: dealurile şi depresiunile marginale şi Podişul Transilvaniei.
Dealurile şi depresiunile marginale situate în imediata vecinătate a munţilor cuprind următoarele subunităţi:
– dealuri: Culmea Brezei, Preluca, Dealul Mare şi Prisnel în nord şi nord-vest, Dealul Feleacului la vest, dealurile de tip subcarpatic în est;
– depresiuni: Depresiunea Almaşului (pe râul Almaş); Culoarul Alba Iulia-Turda (pe Mureş şi Arieş) la vest; Depresiunea Sibiu (pe râul Cibin) şi Depresiunea Făgăraş in sud (pe râul Olt); Depresiunea Bistriţa (pe râul Bistriţa) la est; Depresiunea Lăpuşului (pe râul Lăpuş) la nord.
Podişul Transilvaniei – situat în partea centrală a Depresiunii colinare a Transilvaniei, are următoarele diviziuni:
– Podişul Someşan, situat în partea nord-vestică a Podişului Transilvaniei şi traversat de Someş între Dej şi Jibou; este format din interfluvii netede dezvoltate pe un substrat sedimentar uşor înclinat spre sud-est, cu altitudini de 500-600 m;
– Câmpia Transilvaniei, delimitată la nord de Someşul Mare şi de Someşul Mic, iar la sud de valea Mureşului, este o regiune cu un relief de dealuri joase (400-500 m), cu aspect neted, slab ondulat (datorită prezenţei domurilor), văi scurte şi largi pe care s-au amenajat iazuri;
– Podişul Târnavelor, cea mai întinsă subunitate, cuprinsă între Valea Mureşului la nord şi Valea Oltului la sud, se caracterizează printr-un relief mai înalt (peste 600 m) ce coboară în trepte de la est către vest; prezenţa domurilor şi a cuestelor; asimetria văilor, intensitatea alunecărilor de teren. În cadrul său se individualizează trei subunităţi: Dealurile Târnavelor, Podişul Hârtibacilui ş Dealurile Secaşelor.

Unităţi de dealuri şi podişuri

- Subcarpaţii – Subcarpaţii s-au format prin cutarea sedimentelor depuse în fosa precarpatică în ultimele faze ale orogenezei alpine.
– Relieful este alcătuit din depresiuni sinclinale închise la exterior de dealuri anticlinale, dispuse în unu sau două şiruri. Dealurile interne au structură cutată şi altitudini mai mari, iar dealurile externe au altitudini mai mici şi structură monoclinală.
– Prezenţa stratului de argilă intercalat între depozitele de molasă favorizează producerea alunecărilor de teren.
Subdiviziuni: Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii de Curbură şi Subcarpaţii Getici.
Subcarpaţii Moldovei şi Culoarul Siretului
Subcarpaţii Moldovei sunt situaţi la est de grupa centrală a Carpaţilor Orientali, între valea Moldovei, în nord, şi valea Trotuşului (Şuşiţa), în sud. Pe latura estică sunt delimitaţi de Podişul Bârladului de o arie de discontinuitate geografică: Culoarul Siretului.
Subcarpaţii Moldovei constituie cel mai simplu areal de tip subcarpatic, format din trei mari depresiuni, închise spre exterior de dealuri cu structură cutată. De la nord la sud se desfăşoară: Depresiunea Neamţ, drenată de râul Neamţ (Ozana) şi închisă de Culmea Pleşului (911 m), Depresiunea Cracău-Bistriţa, drenată de râurile care îi dau numele, închisă la nord de Dealul Corni (592 m), iar în sud de Dealul Barboiu; Depresiunea Tazlău-Caşin, situată pe râul Trotuş, unde converg mai multe râuri, printre care şi cele care îi dau numele. În est depresiunea este închisă de Culmea Pietricica (740 m), iar în sud de dealurile Ouşoru şi Zăbrăuţ. Subcarpaţii Moldovei sunt formaţi din roci sedimentare cutate în ultima etapă a orogenezei alpine. Dealurile externe cuprind la contactul cu sectorul Culoarului Siretului o bordură de pietrişuri şi nisipuri piemontane.
Culoarul Siretului, împreună cu valea largă a Moldovei (ambele de natură erozională), separă domeniul de orogen al Subcarpaţilor Moldovei de cel de platformă al Podişului Moldovei. La confluenţa Siretului cu principalele râuri dinspre Carpaţii Orientali au apărut oraşele Adjud (Trotuş), Bacău (Bistriţa), Roman (Moldova).
Subcarpaţii Curburii
Situaţi în partea central-sudică a ţării, între valea Trotuşului (mai corect Şuşiţa) în nord şi valea Dâmboviţei în vest.
Reprezintă cel mai complex domeniu subcarpatic, cu altitudini mari, structura întortocheată a depresiunilor, şi pătrunderea unor pinteni montani de fliş paleogen carpatic în arealul subcarpaţilor (Pintenul Ivăneţu, 1021 m, şi pintenul Văleni). Se pot distinge două şiruri de depresiuni, separate de două aliniamente deluroase:
– primul şi al depresiunilor ,,interne”, include : Depresiunea Soveja pe Şuşiţa, Depresiunea Vrancei, drenată de râurile Putna şi Zăbala, Depresiunea Lopătari pe Slănicul Buzăului, , Depresiunea Pătârlagele pe Buzău, Depresiunea Vălenii de Munte pe Teleajen şi Depresiunea Câmpina pe Prahova. Acestea sunt închise de o mediană deluroasă cu altitudini de 800-900 m: Răchitaş, Răiuţu, Gurbăneasa (979 m), Bisoca, Ciolanu, Salcia;
– al doilea şir al depresiunilor ,,intracolinare” cuprinde depresiunile: Vidra, Mera, Dumitreşti (pe Râmnicul Sărat), Policiori, Nişcov, Podeni pe Cricovul Sărat şi Pucioasa pe Ialomiţa. Spre est şi sud, acestea sunt închise de dealurile externe: Măgura Odobeştilor (996 m), Deleanu, Istriţa (749 m) şi Bucovel.
Subcarpaţii Getici
Situaţi la sud de Carpaţii Meridionali, între valea Dâmboviţei în est şi valea Motrului în vest, intră pe latura de sud în contact cu Podişul Getic.
Relieful prezintă două şiruri de depresiuni, separate de două aliniamente deluroase:
– primul şir de depresiuni, la contactul cu muntele, cuprinde: Depresiunea Câmpulung închisă la sud de Măgura Măţău (1018 m), Arefu pe Argeş, Jiblea pe Olt, Horezu pe Bistriţa Vâlcii şi închisă de Măgura Slătioarei, urmate spre vest de Polovragi, Novaci, Tismana şi Baia de Aramă;
– al doilea şir de depresiuni ,,intracolinare”, cuprind Depresiunea Râmnicu-Vâlcea, pe Olt, închisă de Dealul Negru şi Depresiunea Târgu Jiu-Câmpu Mare închisă la sud de Dealul Bran şi la est de Dealul Bârzei (560 m).
– Podişul Mehedinţi
– Altitudinal este un podiş, genetic aparţine orogenului carpatic. Este o peneplenă înălţată cu relief întinerit.
– Petrografic este alcătuit din şisturi cristaline şi calcare, ceea ce a favorizat apariţia reliefului carstic format din chei (Topolniţei şi Coşuştei), poduri naturale (Ponoare), peşteri (Topolniţa). Altitudinea reliefului este cuprinsă între 500-600 m. Podişul Mehedinţi cuprinde şi Depresiunea Severinului şi Dealurile Coşuştei.
– Piemontul Getic
– Este o unitate de platformă (cu fundament alcătuit din Placa Moessică şi cu umplutură sedimentară). La suprafaţă s-au acumulat depozite de tip piemontan formate din pietrişuri şi bolovănişuri aduse de râuri din Carpaţii Meridionali şi depuse în condiţii subaeriene. Aceste depozite sunt cunoscute sub numele de pietrişuri de Cândeşti.
– Este cel mai mare piemont din România şi a fost puternic fragmentat de apele curgătoare. Relieful înclinat de la nord spre sud, prezintă altitudini cuprinse între 600-700 m, în nord, şi de 200-300 m, la sud, la contactul cu Câmpia Română.
– Subunităţi: Platforma Strehaia, Platforma Jiului, Platforma Olteţului, Platforma Argeş, Platforma Cotmeana şi Platforma Cândeşti.
– Podişul Moldovei
– unitate de platformă, cu fundament alcătuit din placa est-europeană în jumătatea nordică şi placa nord-dobrogeană în jumătatea sudică peste care s-a depus o umplutură sedimentară alcătuită din nisipuri, argile, marne, gresii în structuri orizontale sau monoclinale.
Relieful structural este format din platouri structurale şi din cueste, la care se adaugă văile consecvente şi cele subsecvente. Prezenţa argilelor a favorizat alunecările de teren. Principalele subdiviziuni sunt:
– Podişul Sucevei situat în partea de nord-vest, între graniţa de stat cu Ucraina şi valea Moldovei, reprezintă sectorul cel mai înalt, cu relieful alcătuit dintr-o alternanţă de dealuri (Ciungi, Podişul Dragomirnei, Podişul Fălticenilor, Dealul Ibăneşti, Dealul Mare -Hârlău) şi unităţi mai joase (Depresiunea Rădăuţi, Culoarul Moldovei, Culoarul Siretului);
– Câmpia Moldovei situată în partea de nord-est a podişului Moldovei între Culmea Bour-Dealul Mare în vest şi valea Prutului în est;
– Podişul Bârladului, situat între Siret şi Prut, ocupă jumătatea sudică a Podişului Moldovei şi cuprinde următoarele subdiviziuni: Podişul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului şi Podişul Covurlui.
– Podişul Dobrogei
– este cea mai complexă arie geologică şi geomorfologică din România. În partea de nord este o unitate de orogen formată în orogeneza hercinică – Podişul Dobrogei de Nord;
– în partea centrală o peneplenă formată în orogeneza caledonică – Podişul Casimcei;
– în sud o platformă – Podişul Dobrogei de Sud. Orogeneza baikaliană a dus la individualizarea Podişului Casimcei alcătuit din şisturi verzi; orogeneza hercinică a ridicat Munţii Măcinului alcătuiţi din granite; partea sudică a podişului formată prin sedimentare prezintă un relief uşor ondulat şi văi în canion. La suprafaţă s-a depus un strat de loess cu grosimi de până la 40 m care a favorizat procesele de tasare şi sufoziune. Diviziunile sunt următoarele:
– Podişul Dobrogei de Nord, alcătuit din: Munţii Măcinului alcătuit din granite, cu relief rezidual (piramide, stâlpi, blocuri de piatră), Dealurile Tulcei cu relief colinar desfăşurat pe direcţia vest-est, Depresiunea Nalbant şi Podişul Babadag alcătuit din calcare care au favorizat apariţia reliefului carstic;
– Podişul Casimcei cu altitudine de 200-300 m are un relief modelat pe roci vechi (şisturi verzi), cu culmi puţin proeminente, despărţite de văi largi evoluate, fără terase;
– Podişul Dobrogei de Sud cu un relief alcătuit din interfluvii netede sau uşor ondulate cuprinde următoarele subdiviziuni: Podişul Medgidiei, Podişul Oltinei şi Podişul Negru Vodă;
– Zona litorală reprezintă fâşia paralelă cu ţărmul Mării Negre, lată de 20-25 km, situată între Capu Midia şi Vama Veche, prezintă un relief mai înalt ce se termină abrupt la contactul cu marea (faleze).
Dealurile de Vest
– o bordură de dealuri piemontane festonată de apele curgătoare din partea de vest a Carpaţilor. Se prezintă ca un piemont de eroziune cu altitudinea medie de 400 m.
– Sunt alcătuite din roci moi: argile, marne,nisipuri, gresii, pietrişuri. În partea nordică apar unele măguri cristaline sau vulcanice care dau şi altitudinile cele mai mari (Dealul Preluca 795 m, Dealul Codru, Măgura Şimleului).
– Aceste dealuri au caracter discontinuu fiind întrerupte de văile Crişurilor, Mureşului, Timişului şi Begăi. Principalele diviziuni ale Dealurilor de Vest sunt:
– Dealurile Silvaniei, între Someş şi Barcău, unde pătura sedimentară mai subţire şi eroziunea activă au determinat apariţia la zi a unor măguri şi culmi vulcanice sau cristaline (Codrului, Şimleului, Preluca, Crasnei) şi a unor depresiuni (Baia Mare, Zalău, Şimleu);
– Dealurile Crişene, între Barcău şi Crişul Alb, care cuprind Dealurile Plopişului şi Dealurile Pădurii Craiului (Piemontul Codrului);
– Dealurile Banatului, între Mureş şi Dunăre, cuprind Dealurile Lipovei, Dealurile Buziaşului, Dealurile Tirolului şi Dealurile Oraviţei.

Unităţile de câmpie
Câmpia de Vest
– Este o câmpie formată prin sedimentare lacustră pe un fundament carpatic scufundat. Ea a devenit uscat succesiv, mai întâi câmpiile înalte din est, şi apoi câmpiile joase şi luncile Câmpia de Vest se prezintă ca o fâşie îngustă de 15-70 km care pătrunde în interiorul Apusenilor sub formă de depresiuni golf. Are o înclinare foarte redusă, din care cauză râurile au cursuri divagante, Altitudinea medie a câmpiei este de 100 m şi urcă până la 200 m la contactul cu Dealurile de Vest. Din punct de vedere genetic există următoarele tipuri de câmpii:
– câmpii piemontane: Câmpia Vingăi, Câmpia Cermeiului, Câmpia Miersigului;
– câmpii tabulare: Câmpia Aradului, Câmpia Careilor;
– câmpii de subsidenţă: Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor şi Câmpia Timişului;
– câmpii cu dune de nisip: Câmpia Careilor în prezent cu plantaţii de viţă de vie.
Câmpia Română
– Ocupă 20 % din suprafaţa României şi s-a format în cuaternar prin umplerea unui lac care s-a retras treptat spre est, dispărând la sfârşitul cuaternarului.
– Este o unitate de platformă cu fundament (Placa Moesică puternic faliată şi compartimentată) şi umplutură sedimentară alcătuită din pietrişuri, argilă, nisipuri, peste care s-a depus o cuvertură de loess.
– Câmpia este înclinată de la nord la sud, dar şi de la vest la est. Altitudinea medie a câmpiei este de 64 m, altitudinea minimă de 4 m în Câmpia Siretului Inferior, iar altitudinea maximă 300 m în Câmpia Piteştilor.
Din punct de vedere genetic există următoarele tipuri de câmpii:
– câmpii înalte cu caracter piemontan (200-300 m): Câmpia Piteşti, Câmpia Ploieştilor, Câmpia Târgoviştei, Câmpia Râmnicului;
– câmpii de subsidenţă: Câmpia Titu, Câmpia Gherghiţa, Câmpia Buzăului şi Câmpia Siretului Inferior;
– câmpii tabulare (numite şi câmpuri) care ocupă cele mai mari întinderi: Câmpia Boianului, Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Burnasului, Câmpia Vlăsiei, Câmpia Mostiştei, Câmpia Bărăganului. Pe alocuri apar şi mici depresiuni de tasare a loessului numite crovuri (găvane)
– câmpii cu formaţiuni de dune de nisip: Câmpia Olteniei, şi de-a lungul râurilor Ialomiţa, Călmăţui, Buzău şi Siret.
Delta Dunării
– Este a doua mare unitate deltaică din Europa după cea a fluviului Volga. Delta Dunării s-a format într-un fost golf marin prin aluviunile aduse de Dunăre şi din sedimentele marine depuse de curenţii circulari ai Mării Negre care au creat grindurile maritime (Letea, Sărăturile şi Caraorman).
– Delta Dunării reprezintă o câmpie terminală în formare, fiind unitatea de relief cea mai nouă şi cea mai joasă. Altitudinea medie deasupra nivelului mării este de +0,52 m; în spaţiile dintre braţe altitudinea variază între -3 m în depresiunile lacustre şi +12 m pe grindul Letea; adâncimile cele mai mari se întâlnesc pe braţele Dunării (-39 m pe braţul Chilia, -34 m pe braţul Tulcea, -26 m pe braţul Sfântu Gheorghe, -18 m pe braţul Sulina).
În cadrul reliefului deltei deosebim: relieful pozitiv reprezentat de grinduri şi ostroave (16% din suprafaţa deltei), şi relieful negativ reprezentat de braţele Dunării, canale, gârle, lacuri, lagune, mlaştini şi bălţi.

FACTORII GENETICI, ELEMENTELE CLIMATICE ŞI REGIONAREA CLIMATICĂ

Elemente ce definesc particularităţile climatice:
1. factorii genetici
2. elementele climatice
3. regionarea climatică

EUROPA – Factorii genetici
● radiaţia solară (poziţia pe glob)
→ caracterul temperat al climei
→ scade de la sud (130-140 kcal/cm²/an) spre nord (80-100 kcal/cm²/an)
● mişcarea generală a aerului de la vest la est
→ repartiţia descrescătoare a precipitaţiilor → diminuarea caracterului oceanic al climei
→ accentuarea continentalismului termic
→ Europa- spaţiul de acţiune dinamică a Vânturilor de vest şi a Vânturilor polare
● influenţa centrelor barice marginale: Anticiclonul Azorelor, Anticiclonul Groenlandez, Anticiclonul Siberian, Ciclonul Islandez, Ciclonul Central Asiatic
→ determină deplasarea pe continent a unor mase de aer diferite:
– polare- foarte reci şi relativ uscate
– atlantice- răcoroase şi umede
– mediteraneene/nord-africane- calde şi umede
– continentale- reci/calde, după sezon şi uscate
→ caracteristici variate în regimul precipitaţiilor, temperaturii
● contactul sinuos dintre uscat şi apă
● influenţa Curentului Atlanticului de Nord
● aspectul şi altitudinea reliefului → prezenţa lanţului alpino- carpatic
→ zonalitatea verticală
● prezenţa unei mase continentale de mari dimensiuni în estul continentului
→ continentalismul temperaturii şi al precipitaţiilor

EUROPA – ELEMENTELE CLIMEI
● temperatura medie anuală – scade de la S la N (35˚ la 71˚ latitudine Nordică)
→ izoterme medii anuale cu valori de : 20˚C ; 15˚C; 10˚C; 5˚C; 0˚C; – 5˚C.
● precipitaţiile scad de la V (1000mm/an) la E (500mm/an)
● precipiaţiile cresc cu altitudinea
● vânturile predominante: Vânturile de Vest; în Est, Crivăţul
● vânturi locale, de tip föhn

EUROPA – REGIONAREA CLIMATICĂ
● mai multe tipuri de climă:
→ cu succesiune latitudinală
→ etajare verticală
● zone de climă cu succesiune pe direcţia sud-vest – nord-est
→ climat subtropical secetos- în Peninsula Iberică
→ climat mediteranean- Peninsula Iberică, Peninsula Italică, sudul Peninsulei Balcanice; caracteristici: două sezoane- iarna răcoroasă şi umedă, vara foarte caldă şi secetoasă ; temperaturile medii ale lunilor extreme , ianuarie 10˚C , iulie peste 25˚C ; precipitaţii medii anuale de 600-900 mm/an (predominant în aprilie şi octombrie); zonă de intreferenţă între circulaţia vestică, de pe Marea Mediterană şi cea din nordul african
→ climat temperat oceanic (influenţa Curentului Atlanticului de Nord)- N Spaniei, Ins. Britanice, V Franţei, N Norvegiei ; caracteristici: temperaturile medii ale lunilor extreme scad de la sud la nord, ianuarie, de la 8˚C la -1˚C, iulie de la 22˚C la 15˚C, precipitaţiile medii anuale scad de la 1.000 mm/an la 800-900 mm/an, Vânturile de Vest
→ climat de tranziţie- centrul Spaniei, Europa Centrală, Europa de Sud-Est ; caracteristici: slăbirea treptată a circulaţiei maselor de aer vestice, interferenţa acestora cu masele de aer provenite din nord, sud sau est ; temperaturi medii negative 1-3 luni, vara temperaturi medii cuprinse între 15˚C -18˚C ; precipitaţiile medii anuale scad de la vest (800 mm/an) la est (500 mm/an)
→ climat temperat-continental- Europa de Est, Sudul Peninsulei Scandinavice ; caracteristici: influenţa maselor de aer nordice şi est- continentale ; rece şi umed în nord (500 mm/an), mai cald şi arid în sud (200-300 mm/an)
→ climat temperat de stepă, cu precipitaţii moderate – în Estul Mării Negre
→ climat subpolar- Europa Nordică ; caracteristici: cca 5-6 luni temperaturi medii negative, media lunii iulie între 10˚C şi 15˚C, precipitaţii de 500-800 mm/an, predominant sub formă de zăpadă, vânturile polare
→ climat montan- etajare pe verticală; la baza munţilor sunt caracteristicile unităţii mari de relief, iar de la cca 800 m altitudine intervine etajarea: scăderea temperaturilor, creşterea precipitaţiilor şi a umidităţii; în munţii din sudul şi centrul Europei, temperatura medie anuală de 0˚C se înregistrează la cca 3.000 m altitudine, iar în munţii din nordul continentului, la 500 m altitudine ; precipitaţiile cresc până la 1.000- 1.500 mm/an.

ROMÂNIA – ELEMENTELE CLIMATICE

ROMÂNIA – Factorii genetici
 mişcarea generală a aerului de la vest la est
→repartiţia descrescătoare a precipitaţiilor → diminuarea caracterului oceanic al climei
→accentuarea continentalismului termic
 circulaţia unor mase de aer diferite:
– oceanice, frecvenţă de 45%→ precipitaţii şi valori termice moderate
– nordice şi nord-vestice, 30%→ scăderea temperaturilor, precipitaţii bogate
– nord- estice şi estice→ iarna- geruri, vara- secete
– sudice → mediteraneene- umede şi calde
→ din nordul Africii şi Orientul Apropiat- uscate şi calde
 relieful prin:
altitudine →barieră în calea maselor de aer
formă→direcţionează mişcarea aerului
→ crearea etajelor climatice
 diferenţe termice reduse – datorită extensiunii doar pe 5˚de latitudine

ROMÂNIA – ELEMENTELE CLIMEI
 temperatura medie anuală
→ scade de la S la N cu aprox. 2,5˚C pentru 5˚de latitudine→gradient normal
→ scade cu creşterea altitudinii (10˚C la 200 m; 0˚C la 2500 m )
 trei etaje termice: →etaj cald – izoterma de peste 10˚C (în Sud) şi 8,5˚C (în Nord)
→etaj intermediar –izoterma între 10˚C şi 6˚C
→etaj rece – izoterma – sub 6˚C
 diferenţele de temperatură dintre vară şi iarnă → mai mari în E: 25-26˚C
→ în V: 21-22˚C
 precipitaţiile scad de la V (630mm/an) la E (400-450mm/an)
 precipitaţiile cresc cu altitudinea
 vânturile predominante: Vânturile de Vest, în Est Crivăţul
 vânturi locale, de tip föhn, brizele
Particularitatea termică şi climatică: climatul României realizează o trecere de la climatul cu influenţe oceanice la cel cu elemente de ariditate.

ROMÂNIA – REGIONAREA CLIMATICĂ

Regionarea climatică (etaje şi nuanţe/sectoare de climă):
– climat etajat pe verticală, datorită altitudinii, etaje de climă: →climat montan
→climat de dealuri
→climat de câmpie
– existenţa unor nuanţe (sectoare) climatice :→de la N la S
→ de la V la E
– îmbinarea influenţelor climatice cu etajele climatice →nuanţe climatice
Caracteristici ale nuanţelor (sectoare) climatice :
 Climatul cu influenţe oceanice: →diferenţe mici intre vară şi iarnă
→bat Vânturile de vest- vânturi permanente
→precipitaţii mai bogate (cu 200-300mm/an)
 Climatul cu influenţe submediteraneene : →bate Austrul
→temperaturi medii anuale mai mari (cu 1-2˚C)
→iarna, posibile şi ploi
 Climatul de tranziţie între submediteranean şi cel de ariditate : →în V bate Austrul
→în E bate Crivăţul
 Climatul de ariditate: →continentalism termic
→precipitaţii reduse (500-400mm/an)
→prezenţa zilelor tropicale
→prezenţa secetelor
→bate Crivăţul (iarna) şi vânturile uscate Suhovei, Austrul (vara)

 Climatul cu influenţe baltice : →temperaturi mai scăzute
→precipitaţii sub formă de ninsoare frecvente
→mase de aer descendente din nord
 Climatul cu influenţe pontice : →umiditatea aerului
→ prezenţa brizei

Etajele de climă:
■ Climatul alpin- în munţii cu altitudini →de peste 2000m în Carpaţii Meridionali
→ de peste 1800m în nordul Carpaţilor Orientali
→ caracteristici: temperatura medie anuală: 2˚-0˚C (sub 0˚C la peste 2.200m); temperatura lunii iulie, 12˚-10˚C; temeratura lunii ianuarie, -8˚C la -10˚C; precipitaţii medii anuale peste 1200mm/an; bat cu putere Vânturile de vest; îngheţ frecvent peste 8 luni; zăpezi posibile de la 6 la 10 luni; fenomene meteorologice de iarnă: viscole, chiciură, polei
■ Climatul de munte – munţii înalţi şi mijlocii cu altitudini între 1000-1800m
→ caracteristici: temperatură medie anuală: 6˚C – 2˚C; temperatura lunii iulie, 19˚C – 12˚C; temperatura lunii ianuarie, -4˚C la -8˚C; precipitaţii medii anuale, 800mm-1000mm – 1200mm/an; bat Vânturile de vest; fenomene meteorologice de iarnă: viscole, chiciură, polei
■ Climatul de depresiuni (intramontane şi submontane) -
→caracteristici: inversiuni termice; iarna temperaturi scăzute şi geruri persistente; primăvara acţiunea foenului
■ Climatul de dealuri – dealuri cuprinse între 200m- 800m
– climat de dealuri joase ( 200-500m)
→caracteristici: temperatura medie anuală: 10˚C – 8˚C ; temperatura lunii iulie, 21˚C ; temperatura lunii ianuarie, -2˚C la -3˚C ; precipitaţii medii anuale, 500mm- 600mm/an
– climat de dealuri înalte (500-800m)
→caracteristici: temperature medie anuală, 8˚C; temperatura lunii iulie, 20˚C ; temperatura lunii ianuarie, -3˚C la -4˚C ( -5˚C în Pod Sucevei); precipitaţii medii anuale, 600mm- 700mm
■ Climatul de câmpie altitudine 0-200m
– climat de câmpie moderat:
→caracteristici: temperatura medie anuală, 10˚C – 11˚C; temperatura lunii iulie, 21˚C- 23˚C; temperatura lunii ianuarie, -1˚C la -2˚C; precipitaţii medii anuale, 630mm/an (C. De Vest) – 450mm- 500mm/an (C. Română)
– climat de câmpie accentuat (arid)
→caracteristici: temperatura medie anuală, 10˚C – 11˚C ; temperatura lunii iulie, 23˚C- 24˚C ; temperatura lunii ianuarie, -2˚C la -3˚C; precipitaţii medii anuale, sub 500mm/an; continentalism accentuat (25˚-26˚C); zile tropicale; bate Crivăţul
■ Climat de luncă şi deltă
→caracteristici: cald şi arid ; precipitaţii sub 400mm/an ; umiditate provenită din evaporare
■ Climatul litoral
→caracteristici: moderat ; prezenţa brizei

HIDROGRAFIA EUROPEI – ASPECTE GENERALE

EUROPA
Europa dispune de importante resurse de apă, aparţinând unor tipuri variate, neuniform distribuite spaţial.
1. Factorii care influenţează hidrografia Europei:
– poziţia geografică – prin caracteristicile elementelor climatice
– caracteristicile cantitative şi calitative ale circuitului apei în natură;
– configuraţia ţărmurilor;
– relieful;
– solurile,
– întinderea continentului
2. Componentele hidrografiei Europei:
a. Apele subterane
• sunt prezente mai ales în formaţiunile sedimentare
• contribuie, în funcţie de climat, cu 10-25% la volumul de apă ce se scurge pe râuri
b. Oceane şi mări
• Oceanul Atlantic – influenţează Europa prin intermediul Curentului Atlanticului de Nord → modifică elementele climatice → climat temperat oceanic → precipitaţii bogate → debit bogat al râurilor din Vestul Europei
• mări exterioare: N: Marea Nordului, Marea Norvegiei, Marea Baltică, Marea Barents
S: Marea Caspică, Marea Neagră, Marea Mediterană
c. Fluvii şi râuri
• caracteristicile climei influenţează debitele râurilor şi tipul de scurgere:
– râuri care curg în regiuni cu climat temperat –oceanic → debite bogate tot timpul anului, cu un maxim iarna: Sena, Tamisa, Rin, Elba;
– râuri care curg în regiuni cu climat continental → îngheaţă iarna, au debite bogate primăvara: Volga, Don, Ural.
– râuri care curg în regiuni cu climat mediteranean → debite bogate iarna, dar şi primăvara pentru cele care izvorăsc din Munţii Alpi- Rhonul, Padul; debite mici vara şi toamna când unele râuri seacă
• sisteme de alimentare a râurilor: → pluvială
→ pluvionivală – în sectorul montan
→ subterană
→ gheţari
→ lacuri
• bazine hidrografice diferite ca suprafaţă, orientate spre spaţiile înconjurătoare:
– spre Oceanul Arctic sunt orientate fluviile: Peciora, Dvina de Nord, Dvina de Vest, Vistula, Oder, Elba, Rhin,
– spre mările din sudul continentului: Ural, Volga, Don, Nipru, Bug, Nistru, Dunăre, Mariţa, Pad, Ron, Ebro
– Spre Oceanul Atlantic şi Marea Mânecii: Sena, Guadalqivir
• ierarhizarea fluviilor după lungimea cursului: Volga, Dunărea, Ural, Nipru, Don, Peciora, Nistru, Rhin, Elba;
• ierarhizarea fluviilor după debit: Volga, Dunărea, Peciora, Rhin, Nipru, Vistula, Don
• Fluviile Europei se varsă prin: delte:- Dunărea, Volga, Padul, Tibrul, Rhonul, Rhinul, Vistrula; estuare: Elba, Tamisa.
d. Lacurile
• după modul de formare:
– lacuri glaciare → formate în depresiunile create de foştii gheţari cuaternari de calotă: Lacul Ladoga, Lacul Onega, în Finlanda- peste 450.000 cuvete lacustre, etc.
→ formate în depresiunile create de gheţarii alpini: Lacul Geneva, Lacul Garda, Lacul Como (410 m adâncime), Lacul Boden, Lacul Constanţa, Lacul Maggiore, Lacul Zürich, etc
– lacuri tectonice → formate în depresiuni de origine tectonică: Marea Caspică, Lacul Balaton
– lacuri vulcanice → formate în craterele vulcanilor stinşi din Islanda, Franţa (Nemi), Italia (Bolsena, Albano)
– lacuri de baraj artificial → formate pe marile fluvii cu scop hidroenergetic: pe Volga (Lacul Rîbinsk)
– lacuri carstice→ formate pe roci calcaroase: în Alpii Dinarici,
– lagune, limane maritime situate pe ţărmul mării: nord-vestul Mării Negre, sudul Franţei
• după suprafaţă:
– lacuri mici: în sare, în regiuni carstice, lacuri tectonice;
– lacuri mari: lacurile glaciare din nordul continentului
e. Gheţari şi banchiză
– gheţari continentali: (de calotă): în Ioslanda, Svalbard, Novaia Zemlea;
– banchiza: în mările Oceanului Arctic (în Marea Albă)
– gheţari montani: în Munţii Alpi, Pirinei, Alpii Scandinavici, Uralul de Nord

ROMÂNIA

Componente ale hidrografiei României:
Dunărea, râurile interioare, apele subterane, lacurile şi Marea Neagră
a. Râurile interioare
– bazine hidrografice inegale ca suprafaţă
– râurile interioare se varsă direct sau indirect în Dunăre
→grupe teritoriale: → grupa de vest – de la Vişeu la Bega (Tur, Someş, Barcău, Crişul Repede, Crişul Negru, Crişul Alb, Mureşul); râurile sunt colectate de Tisa
→ grupa de sud- vest- Timiş, Bârzava, Caraş, Nera, Cerna- se varsă direct în Dunăre
→ grupa de sud între Bahna şi Călmăţui (Bahna, Blahniţa, Desnăţui, Jiu, Olt, Călmăţui, Vedea, Argeş, Mostiştea, Ialomiţa, Călmăţui); râurile sunt colectate de Dunăre
→ grupa de est – râuri colectate de Siret (Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Milcov, Râmnicu Sărat, Buzău, Bârlad) şi Prut (Başeu, Jijia, Bahlui), apoi de Dunăre
→ grupa râurilor dobrogene- se varsă în Marea Neagră, prin limanuri sau lagune (Teliţa, Taiţa, Slava, Casimcea)
→ ierarhizarea râurilor după lungimea cursului: Mureş, Olt, Prut, Siret, Ialomiţa, Someş, Argeş, Jiu
→ ierarhizarea râurilor după debit: Siret, Olt, Mureş, Jiu, Prut, Argeş
→ sisteme de alimentare a râurilor: → pluvială
→ pluvionivală – în sectorul montan
→ subterană
b. Lacurile
→ ocupă 1,1% din suprafaţa ţării- 3.400 lacuri
→ diversitate a originii cuvetei lacustre
→ tipuri de lacuri, după origine (mod de formare):
– naturale: lagune (Razim- Sinoe), limane fluviale (bugeac, Oltina), limane maritime (Techirgiol, Tatlageac), lacuri de luncă (Bălţile Dunării), lacuri în depresiuni de tasare (crovuri) în Bărăgan, lacuri în masive de sare (Coştiui, Slănic, Ocnele Meri, Turda, Ocna Sibiului), lacuri carstice (Vărăşoaia), lacuri vulcanice (Sf. Ana), lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Bâlea, Gâlcescu, Podragul, Lala), lac de baraj natural (Lacul Roşu);
– antropice: lacuri hidroenergetice (Porţile de Fier I şi II, Vidraru), iazuri în Câmpia Transilvaniei (Zau de Câmpie, Ţaga), Câmpia Moldovei (Negreni, Vlădeni, Podu Iloaie), Câmpia de Vest (Cefa, Tămaşda, Marţihaz), lacuri de agrement(Căldăruşani, Snagov)
→ tipuri de lacuri, după treapta de relief:
– de munte: lacuri glaciare, lac vulcanic, lac de baraj natural, lacuri hidroenergetice, lacuri carstice
– de deal şi podiş: lacuri în masive de sare, iazuri
– de câmpie şi luncă: lacuri în depresiuni de tasare, limane fluviale, lacuri de luncă, limane maritime
c. Apele subterane
→ape freatice
→ape de adâncime
→ape geotermale
→ izvoare minerale

DUNĂREA ŞI MAREA NEAGRĂ
1. Dunărea
→ cel mai important fluviu european, sub aspectul complexităţii, străbate Europa Centrală şi de Est şi se varsă în Marea Neagră printr-o deltă (Delta Dunării)
→ al doilea fluviu ca lungime şi debit al Europei, după Volga
→ al doilea fluviu ca trafic de mărfuri, după Rhin
→ străbate 10 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Moldova, Ucraina) şi 4 capitale )Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad)
→ Cursul Dunării se împarte în 3 sectoare:
-cursul superior- până aproape de Viena
– cursul mijlociu- de la Viena la Baziaş
– cursul inferior- de la Baziaş până la vărsare
→ Afluenţii Dunării (cei mai importanţi, ca debit): Sava, Tisa, Drava, Inn
→ Dunărea asigură legătura dintre Marea Neagră şi Marea Nordului prin intermediul Canalului Dunăre- Marea Neagră, iar în vest prin intermediul unui sistem de canale, Main, Rhin.
→ influenţează România prin: →colectează reţeaua hidrografică
→ potenţial hidroenergetic
→ asigură legătura fluvială între centrul şi estul Europei
→influenţează caracteristicile mediului natural
→ utilizarea ei economică
→ sectoare : →Baziaş- Gura Văii (Porţile de Fier)- Defileul Dunării-cel mai important defileu din Europa (144 Km); în prezent are aspectul unui imens lac, Lacul Porţile de Fier I- 130 Km lungime, situat în amonte de barajul hidrocentralei Porţile de Fier
→Gura Văii (Porţile de Fier)-Călăraşi-Lunca Dunării se situează la contactul dintre Câmpia Română şi Podişul Prebalcanic, albia este îndiguită, panta este redusă, lacul Porţile de Fier II
→ Călăraşi- Brăila – Bălţile Dunării; lunca este foarte largă, încadrată între cele două braţe principale la contactul dintre Dobrogea şi Câmpia Română
→ Brăila – Marea Neagră- Dunărea maritimă, cuprinde şi Delta Dunării (Rezervaţie a Biosferei)
→ influenţe antropice asupra Dunării:
→ construirea lacurilor de acumulare şi a hidrocentralelor de la Porţile de Fier şi Ostrovul Mare
→ reducerea cantităţii de aluviuni transportate
→ creşterea mineralizării Dunării – deversări de substanţe poluante din unităţi economice
→ diminuarea fenomenelor de îngheţ, datorită ridicării punctului termic de îngheţ
→ schimbarea funcţionalităţii Luncii Dunării prin lucrările de îndiguiri şi desecări

2. Marea Neagră
 Marea Neagră reprezintă un rest din Marea Sarmatică (ce se întindea de la bazinul Vienei până la Marea Caspică);
 a fost numită de greci Pontus Euxinus (“mare primitoare”)
 a avut dintotdeauna un important rol geopolitic pentru ţările dunărene, vecine sau apropiate, pe care le-a legat maritim cu Marea Mediterană şi Oceanul Planetar
 reprezintă o turnantă a comerţului europeano-asiatic

→ particularităţi: →mare continentală- legătura cu Oceanul Planetar prin intermediul strâmtorilor Bosfor (spre Marea Marmara), Dardanele (spre Marea Egee şi Marea Mediterană), Gibraltar (spre Oceanul Atlantic)
→maree redusă (sub 10 cm)
→curenţi circulari determinaţi de vânt
→ curenţi de transfer între Marea Neagră şi marea Mediterană
→bilanţ hidrologic pozitiv , datorită aportului adus de fluvii şi precipitaţii
→două straturi de apă şi de salinitate
→lipsa curenţilor verticali
→platforma continentală extinsă
→biomasa la suprafaţă
→salinitatea redusă (16-17%)
→la adâncimi există H2S (hidrogen sulfurat)
→ Relieful Mării Negre:
• platforma continentală (0…200 m)
– aspect de câmpie submarină cu înclinare slabă
• abruptul continental (-200… -2000 m)
• bazinul Mării Negre (situat la adâncimi mai mari de 2000 m
-“câmpie” submarină întinsă şi netedă
→ Litoralul românesc al Mării Negre:
– 244 Km – se desfăşoară între Sulina şi Vama Veche
– ţărm jos, în nord, de la Sulina la Capul Midia,ţărm deltaic, cu lagune, plaje, cordoane de nisip
– ţărm înalt, cu faleză, în sud, de la Capul Midia la Vama Veche.

ÎNVELIŞUL BIOPEDOGEOGRAFIC

EUROPA

 Factori genetici: condiţii climatice diverse + relieful + evoluţia cuaternară a sistemelor naturale
 diversitatea zonelor biopedogeografice;
 dublă desfăşurare – pe latitudine = zone biopedogeografice şi pe altitudine = etaje biopedogeografice;
 fâşii latitudinale paralele dispuse de la SV la NE
 Vegetaţia – este asociată cu animale + soluri = suportul biopedogeografic
 Zone biopedogeografice (cu desfăşurare latitudinală)
a.Vegetaţia subtropicală, mediteraneeană
 dezvoltată în sudul Europei, în cele trei peninsule (până la aprox. 500 m altitudine), în insulele Mediteranei;
 pădure = redusă = stejar verde, stejar de plută, pini; formaţiuni arbustive semperviriscente: maquis, garriga (în sudul Franţei), tomillares (în Spania), frigana (în Grecia), înlocuită cu păşuni şi plantaţii de măslin;
 faună = termofilă = broasca ţestoasă, şerpi, scorpioni;
 soluri: terra rosa.
b. Zona de deşert şi semideşert = Nordul Mării Caspice – prelungire a zonelor deşertice asiatice
c. Stepa + silvostepa
 se dezvoltă în estul Europei – regiuni cu climat secetos
 silvosepa = face trecerea de la pădure (stejar termofil, frasin, tei, arbuşti) la ierburi xerofile şi mezofile;
 stepa = din estul României – nordul Mării Negre – dincolo de Volga, ierburi (colilie, pelin, păiuş, arbuşti) animale (rozătoare)
 soluri – molisoluri (cernoziomuri, soluri bălane);
 a fost înlocuită în cea mai mare parte cu cereale şi plante tehnice.
d. Zona pădurilor de foioase
 centrul, vestul Europei, Europa peninsulară;
 formată din 2 tipuri de păduri:
 Păduri de fag = terenurile umede şi răcoroase – spre est, îmbinat cu carpenul;
 Păduri de stejar = la sud = temperaturi mai mari, umezeală mică soluri brune, cenuşii, argiluvisoluri;
 alături de tei, frasin, arţar, ulm, arbuşti şi ierburi;
 faună (cerbi, căprioare, lupi, vulpi, mistreţi, jderi, păsări, insecte);
 soluri: brune, cenuşii, argiluvisoluri.
e. Taiga = păduri de conifere
 în nord – până la aprox 50ºN – (Scandinavia – Munţii Ural); este cea mai masivă unitate forestieră a Europei;
 conifere (molid, brad, zadă, mesteacăn);
 mamifere (urs, lup, vulpe, hermelina, elan), păsări;
 soluri: spodosoluri (podzol), turbării
f. Tundra
 în insulele arctice + nordul Europei;
 muşchi, licheni, arbuşti (mesteacăn pitic, sălcii pitice, ienupăr pitic);
 faună (ren, vulpe polară, găiuşa polară, ciuful alb);
 soluri negre de tundră, slab formate.
 Etajele biopedogeografice (cu desfăşurare altitudinală)
 desfăşurat la latitudini variate, după altitudine:
 păduri de amestec – 800/1000 – 1200m;
 păduri de conifere – 1200-1600/1800m;
 etajul subalpin – 1600/1800 – 2200m;
 etajul alpin – 2200-3000/3200m;
 etajul glaciar-periglaciar – la peste 3200m;
 În fiecare etaj – vegetaţie, faună, soluri specifice zonelor biopedogeografice.

ÎNVELIŞUL BIOPEDOGEOGRAFIC

ROMÂNIA

 Învelişul biopedogeografic (vegetaţie, faună şi soluri) este organizat pe zone şi etaje biopedogeografice;
 în spaţiul carpato-danubiano-pontic se interferează vegetaţia caracteristică Europei Centrale (cu păduri de foioase) cu vegetaţia Europei sud-estice, ponto-caspice (reprezentată de stepe).
 Zone biopedogeografice (dispunere latitudinală)
a. zona stepei
 condiţionată de continentalismul climatic;
 Dobrogea, Câmpia Siretului, Bărăgan, sudul Podişului Moldovei, porţiuni din Câmpia de Vest. (stepa propriu-zisă are în Câmpia Bărăganului cea mai vestică poziţie);
 vegetaţia: ierburi xerofile; fauna: rozătoare; soluri: molisoluri;
 vegetaţia naturală înlocuită în bună parte cu culturi agricole, pajişti;
b. Zona silvostepei
 Câmpia Română, Câmpia de Vest, Podişul Moldovei, nord-vestul Dobrogei;
 vegetaţia: pâlcuri de păduri (stejar termofil), ierburi; fauna: rozătoare; soluri: molisoluri;
 vegetaţia naturală înlocuită în bună parte cu culturi agricole, aşezări;
c. Zona pădurilor de foioase
 Etajul stajarului – la altitudini mici 200-500 m – cu temperaturi mari (+10ºC); precipitaţii 450-500 mm; vegetaţie: stajar, cer, gârniţă, gorun; soluri: luvisoluri;
 Etajul fagului – 500-1200 m; în Munţii Apuseni urcă până la 1400 m, iar în Carpaţii Meridionali până la 1500 m; soluri: argiluvisoluri, cambisoluri;
 fauna: căprioara, cerbul, veveriţa, vulpea, ursul, lupul, păsări, insecte, reptile;
 vegetaţia naturală înlocuită cu păşuni, fâneţe, culturi;
 mai multe suprafeţe afectate de şiroire, torenţi, alunecări de teren;
 Etajul coniferelor
 la altitudini cuprinse între 1200-1800 m;
 vegetaţia: molid, brad, pin, zadă, zâmbru
 fauna: urşi, cerbi, râşi, lupi, cocoş de munte, găinuşa de alun;
 soluri: spodosoluri (podzoluri);
 defrişări masive = coborârea limitei superioare a pădurii, procese de versant;
d. zona alpină – peste 1800 m
 etaj subalpin – 1800-2200 m ; etaj alpin – peste 2200 m
 vegetaţia: ienupăr, jneapăn, afin, merişor (subalpin) şi ierburi, muşchi, licheni, stâncării (alpin);
 soluri subţiri, în formare;
 fauna – capra neagră, marmota, vulturi, insecte;
 vegetaţia naturală înlocuită cu păşuni; turism necontrolat = degradarea terenurilor
 Vegetaţia azonală – este dezvoltată în luncile râurilor, precum şi în Lunca şi Delta Dunării unde se dezvoltă o vegetaţie reprezentata prin specii de arbori de esenţă slabă: salcia, plopul, aninul, cătina.

orase_rauri_regiuni

Sursa :Attila

Stabbing Westward

What Do I Have To Do
by Stabbing Westward

you make it hard to breathe

it’s as if I’m suffocating

and when you’re next to me

I can feel your heartbeat through my skin

it makes me sad to think

this could all be for nothing

I wish there was a way

a way for you to see inside me

I’ve never felt this way

about anyone or anything

TELL ME

 

what do I have to do

to make you happy?

what do i have to do

to make you understand?

what do i have to do

to make you want me?

and if I can’t make you want me

what do i have to do?

 

I know exactly what you’re thinking

but I swear this time I will not let you down

I’m not as selfish as I used to be

that was a part of me that never made me proud

right now I think I would try anything

anything at all to keep you satisfied

God I hope you see what losing you would do to me

all I want is one more chance, tell me

 

what do I have to do

to forget about you?

Ilustreaza conceptul operational de curent literar, prin referire la SIMBOLISMUL ROMANESC .

1. Conceptul operational de curent literar defineste actiunea literara a scriitorilor dintr-o anumita perioada care au aceleasi principii estetice manifestate in creatiile lor , de OBICEI EXPRIMATE INTR-UN PROGRAM LITERAR .

Sinonime ale acestui concept operational: miscarea literara ; scoala literara (=influenta unor personalitati asupra unor creatii dintr-o epoca , ex : Titu Maiorescu )

2. SIMBOLISMUL – curent literar aparut în Franta in a doua jumătate a secolului al XIX-lea , ca reactie la retorismul romantic/impersonalitatea poeziei parnasiene.

Este cel mai important curent din a doua jumătate a sec. al XIX-lea deoarece stă la baza evoluţiei poeziei moderne.

Reprezentanţii simbolismului major: Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Mallarme, Rainer Maria Rilke, Hopkins, D’Annunzio, Andrei Belâi

Reprezentanţii simbolismului minor: Tristan Corbiere, Jules Laforgue, Rollinat, Maetrelink, Minulescu, Şt. Petică, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, Iuliu Cezar Săvescu

3. Simbolismul romanesc – se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, fiind o reactie la epigonismul eminescian ; cunoaste trei etape :

a) etapa teoretizarii –reprezentanti : Al. Macedonski cu articolele sale in care teoretizeaza noua poezie: “ Poezia viitorului“, “Despre logica poeziei“ (revista “Literatorul“) .

b) trecerea de la romantismul eminescian la simbolism – prin operele lui Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Iuliu Cezar Savescu .

c) simbolismul propriu-zis exterior –poezia lui Ion Minulescu; interior –poezia lui G. Bacovia .

- spre deosebire de simbolismul francez, simbolismul romanesc nu apare ca reactie la impersonalitatea parnasiana, ci prin contactul cu literatura franceza, gratie lui Al. Macedonski (tot astfel cum si romantismul romanesc n-a aparut ca reactie la clasicism, ci tot prin simularea romantismului francez).

4.Trasaturile curentului :

a.Elimină din poezie anecdoticul, narativul şi aspectele ce ţin de viaţa imediată

b.Scopul este de a atinge profunzimi metafizice şi rafinamente formale nedescoperite până atunci în poezie

c.Esenţiale sunt stările interioare inefabile, care nu pot fi comunicate decât prin mijlocul sugstiei: poezia da expresie unei STARI (pasagera), nu unui SENTIMENT.

ex:nevroza ,angoasa ,plictis, anxietate, slpleen

d. Curent antiraţionalist

e.Contopirea poeziei cu muzica: muzicalitatea – nu se reduce doar la prozodie (ar fi prea mecanic), ci înseamnă sonorităţi eufonice, asonanţe, aliteraţii, jocul consoanelor şi al vocalelor (pentru unii simbolişti, muzica reprezintă esenţa universului, de aceea ei vor să ajungă la această esenţă prin cultivarea efectelor acustice).

f. preferinta pentru SIMBOL (=asociatie spontana intre senzatie si imagine , o COMPARATIE AMBIGUA in baza unei corespondente ).

Simbolul este mijlocul prin care aceşti poeţi încearcă să ajungă la realitatea transcendentă, la ceea ce se ascunde în spatele lumii vizibile

g.Sugestia: ferirea de numirea directă a lucrurilor, pentru a se păstra misterul lumii; presupune cultivarea vagului, a obscurului, a indeterminării (la nivelul vocabularului). h) Versul nu trebuie sa exprime starea direct , ci sa o SUGEREZE , astfel incat se elimina descriptivul din poezie .

i).Versul alb (fără rimă) şi versul liber (cu un ritm interior) – stările interioare impun ritmul

j).Purificarea poeziei de tot ceea ce îi este străin, astfel încât să se ajungă la esenţa lirismului: renunţarea la limba uzuală pentru că este impură, deci escoperirea a ceea ce este esenţial şi atenâmporal în limbaj

k). principiul corespondentelor si preferinta pentru sinestezie (intre diferite simturi ) .

l). psihologia inadaptarii ca atitudine frecvent intalnita

m). spleenul ca stare generica, moartea visurilor, mediile sociale decadente (poetii ‘blestemati’),uniformizante si insalubre fizic si moral.

n). teme: singuratatea, spleenul (stare de melancolie), evadarea/reveria (ca solutie pentru depasirea crizei morale), exotismul, parfumul(narcoza a durerii existentiale) , sunetul (marsuri funebre, clavier strident , fanfara )

Concluzie : poezia simbolistă este o poezie CANTABILĂ, METAFIZICĂ, MAGICĂ, RELIGIOASĂ, RUPTĂ DE LUMEA IMEDIATĂ, MISTERIOASĂ, BAZATĂ PE SIMBOL ŞI PE METAFORE CU FUNCŢIE REVELATOARE.

Observaţie : In literatura romana, simbolismul reprezintă momentul de afirmare a poeziei moderne (cu exceptia lui Blaga, toti poetii interbelici mari s-au format in orizontul estetic al simbolismului) .

PROZA ROMANTICĂ/PAŞOPTISTĂ/ISTORICĂ

ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL (COSTACHE NEGRUZZI)

  1. Romantismul este un curent literar apărut ca reacţie la stricteţea regulilor clasicismului, accentuând cultul individualităţii, reveria, triumful sentimentalismului asupra raţiunii, al imaginaţiei asupra logicii şi judecăţii. Apărut în Anglia, Franţa şi Germania, curentul se răspândeşte în secolul al XIX-lea pe întreg continentul, iar în lit ro este asociat perioadei paşoptiste, continuând cu poezia eminesciană, ultimă expresie a romantismului la nivel european.

O trăsătură esenţială a acestui curent o constituie inspiraţia din trecutul neamului, întoarcerea la istorie, refuzul prezentului şi căutarea unui trecut utopic. Astfel, opere paşoptiste precum „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu sau „Alexandru Lăp” de Costache Negruzzi ilustrază ideologia romantică.

  1. Context: “Alexandru Lapusneanul” de Costache Negruzzi este un text ilustrativ pentru perioada pasoptista a literaturii romane, perioada in care orientarea estetică predominantă este romantismul şi ale cărei principale direcţii sunt prezentate de Mihail Kogalniceanu în “Introductie” la “Dacia literara”. Nuvela va apărea în primul număr al acestei publicaţii, , ilustrând astfel eforturile paşoptiştilor de a reliza o literatură originală, inspirată din realităţile naţionale.
  2. “Alexandru Lapusneanul” este un text în proza de dimensiuni medii, cu un numar mediu de personaje (principale, secundare, colective), al cărui unic fir narativ prezintă cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul, accentual punandu-se pe complexitatea de caracter a protagonistului, ceea ce justifică încadrarea operei în specia nuvelei.
  3. Justificarea titlului : AL – personaj eponim, iar prin articolul hotarat enclitic se subliniază caracterul exceptional al personajului (unicitate, individualitate).
  4. Caracterul romantic al nuvelei se poate demonstra pe mai multe niveluri:

a) tematic:

- prezentarea celei de-a doua domnii a voievodului (trecutul istoric este o tema romantica prin excelenta );

-ilustrarea politicii de ingradire a autoritatii boierilor de catre un domn despot (crud, tiran, autoritar, despotic, machiavelic).

b) Ca surse de inspiraţie, prozatorul se întoarce la Letopiseţul Ţării Moldovei, la Grigore Ureche pentru episodul acestei domnii şi la Miron Costin, de unde preia episodul uciderii boierului Batişte Veleli pentru pedepsirea lui Moţoc. Totuşi, în spiritul romanticilor, Negruzzi va opera importante modificări atât asupra faptelor, cât şi asupra persoanjelor : a pornit de la aceste surse istorice si a accentuat in mod intentionat anumite trasaturi de caracter ale personajului, urmarind crearea unui personaj romantic prin caracterul sau exceptional in situatii exceptionale si prin realizarea lui in antiteza cu alte personaje din opera.

c) Conflicte:

  • exterioare: cel mai important este cel politic dintre domnitor şi boierii trădători din prima domnie, conflict alimentat de setea de răzbunare a lui AL. În plus, personajul este conturat şi prin conflicte exterioare cu alte personaje, cele mai grăitoare confruntări fiind cea cu Moţoc şi cea cu Ruxanda. În dialogurile cu Moţoc se confruntă de fapt autoritatea unui domn puternic cu slugărnicia şi oportunismul unui boier venal (lipsit de scrupule pt. bani), iar Ruxanda, iniţial stăpânită prin leacul de frică al piramidei de capete, va dovedi la finalul nuvelei că instinctul matern este mai puternic decât datoria de soţie a domitorului Moldovei.
  • interioare: personajul principal este măcinat, în scena morţii, de o luptă interioară care se dă între voinţa nestăvilită de putere şi neputinţa acceptării propriului destin.. Totodată, un alt conflict interior este cel al Ruxandei, din scena orăvirii lui AL, în care are de ales între soţ şi fiu, între calitatea de bun creştin şi cea de ucigaşă a domnului ţării.

D) La nivelul personajelor, remarcăm faptul ca protagonistul este în egală măsura şi eponim, numele său apărând însoţit de articolul hotărât enclitic, ceea ce accentuează unicitatea acestuia. Personaj excepţional în situaţii excepţionale, Lăpuşneanul este o întruchipare a domnitorului crud, machiavelic, posesor al unei diabolice arte a disimulării, bun cunoscător al psihologiei celuilalt, cu o voinţă de fier, un temperament vulcanic şi o autoritate ineluctabilă, îndepărtându-se de imaginea mitică a unor domnitori precum Ştefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân. Trăsăturile sale de caracter se evidenţiază în scene revelatorii precum cea a intâlnirii cu boierii de lângă Tecuci, unde dovedeşte labilitate psihică prin trecerea de la aparenta stăpânire de sine la exteriorizarea autorităţii şi la cinism în dialogul cu Moţoc sau în partea a doua a nuvelei, în care în prezenţa Ruxandei cu greu îşi stăpâneşte instinctul de a scoate pumnalul. Cea mai grăitoare dintre situaţiile excepţionale rămâne însă cea a uciderii nemiloase a celor 47 de boieri, culminând cu aşezarea capetelor lor în formă de piramidă, element pur neconfirmat de cronicariul Ureche.

Tipic operelor de inspiraţie istorică, în această nuvelă regăsim triada domnitor tiranic – domniţă angelică – boier slugarnic şi mârşav, respectiv Lăpuşneanul – Ruxanda – Moţoc, tot aşa cum în Despot-vodă de Vasile Akecsandri putem exemplifica prin Despot – Ana lui Moţoc – Moţoc. Caracterul exceptional al lui Alexandru Lapusneanul este scos in evidenta prin plasarea lui în antiteza cu aceste personaje: demonismului său i se opune blândeţea şi inocenţa Ruxandei, iar forţei autoritare slăbiciunea şi ipocrizia, oportunismul şi cameleonismul lui Moţoc.

Nu în ultimul rand, tot în spirit romatic nuvela prezintă personaje aparţinând tuturor straturilor sociale: domnitor, boierimea tânără (Spancioc, Stroici), boierimea conservatoare (Moţoc, Veveriţă), ţărănimea – realizată pentru prima dată în literatura română ca personaj colectiv.

e) un alt argument prin care se demonstreaza caracterul romantic al nuvelei este refacerea culorii locale prin descrierea vestimentatiei domnitorului si a Ruxandei, în care predomină purpura şi aurul ca însemne ale celor aleşi, ale puterii, prin prezentarea ospatului cu bucate turceşti sau prin plasarea unor detalii în text ce evidenţiază mentalităţi ale epocii (refuzul boierilor de a săruta poala lui Lăpuşneanul) creează o atmosferă de epocă; la nivel lexical, aceasta este susţinută prin folosirea arhaismelor si a regionalismelor (armaş, voda, pre, prosti ).

f) Nu in ultimul rand, la nivelul procedeelor artistice, Negruzzi exceleaza in folosirea antitezei. Pe de o parte, sunt plasate în opoziţie personaje, nu numai cele principale, ci şi personajele episodice: Spancioc şi Stroici se detaşează de Moţoc prin refuzul lor de a-l sluji pe Lăpuşneanul şi prin rolul lor important în eliminarea din scaunul Moldovei domnului tiran. Pe de altă parte, putem vorbi şi despre scene antitetice: lipsită din cronica lui Ureche, scena discursului lui Lăpuşneanul de la biserică este o ficţiune a lui Negruzzi cu scopul de a sublinia cruzimea măcelului de la ospăţ din scena imediat următoare. În esenţă, toată nuvela poate fi citită ca un crud episod din istoria Moldovei, ce face şi mai strălucitoare figura lui Ştefan cel Mare.

7. Desi este o nuvela preponderant romantica, “Alexandru Lapusneanul” are o structura clasica (de altfel este stiut faptul ca in perioada pasoptista se impletesc in operele scriitorilor români elemente romantice cu elemente clasice) prin armonia si echilibrul celor patru părţi, precdate de câte un moto rezumativ: Dacă voi num ă vreţi, eu vă vreau!, Ai să dai sama, Doamnă!, Capul lui Moţoc vrem!, De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu. Celor patru părţi le corespund în mod echitabil momentele subiectului : expoziţiunea şi intriga (revenirea lui Lăpuşneanu în ţară cu intenţia de a-şi recăpăta tronul) se regăsesc în prima parte, desfăşurarea acţiunii se extinde în partea a doua şi parţial în cea de-a treia, punctul culminant (revenirea lui Spancioc şi Stroici pentru a-l înlătura pe L de la tron) se identifică în a treia parte, iar deznodământul (moartea domnitorului) apare în ultima secvenţă. De altfel, acest eclectism al elementelor clasice şi romantice este specific romantismului de tip Biedermeier, specific culturilor şi literaturilor est-europene şi implicit celei române.

8. Pe de alta parte, caracterul veridic al scenelor, tehnica detaliului si inspirarea din surse istorice sunt elemente realiste.

9. În concluzie, Alexandru Lăpuşneanul rămâne, prin caracterul de sinteză estetică, prin gestul de pionierat pe care îl reprezintă, prin echilibrul compoziţional, una dintre creaţiile de certă valoare ale perioadei paşoptiste, ilustrând romantismul de tip Biedermeier. (amestec de romantism cu alte curente)

Lăpuşneanul-Ruxanda (plan de idei)

  1. AL – domnitorul autoritar, crud, despotic, însetat de răzbunare în urma acrtului de trădare al boierilor din timpul primei domnii. Este un personaj romantic, excepţional în situaţii excepţionale, creat prin procedeul anitezei.
  2. Modalităţi de caracterizare:
  1. DIRECTE:
    • De către narator, în secvenţe episodice, disparate în care acesta îşi manifestă atitudinea de dezaprobare faţă de personaj: „tiranul domnitor”, „dorul lui de a vedea schingiuiri omeneşti, în timpul primei domnii nu avusese vreme a-şi arăta urâtul caracter”, „domnia sa a fost o pată de sânge în istoria Moldovei”
    • De alte petrsonaje- „crud şi cumplit este omul acesta” (Mitropolitul Teofan)

  1. INDIRECTE – fapte, dialoguri, atitudini, gesturi:
    • Scena întâlnirii cu boierii de la Tecuci, în care AL dă dovadă de simţ al disimulării, dar şi de abilitate politică, adresându-li-se cordial boierilor care refuzaseră să-i sărute poala, după obicei. De asemenea, aceeaşi scenă evidenţiază trăsăsturi ale domnitorului precum: setea de putere, labilitatea stărilor interioare (trece rapid de la starea de calm la cea de iritare), cunoaşterea psihologiei celuilalt, viclenie (nu îl ucide pe Moţoc, păstrându-l ca să-l mai scape de blestemurile norodului).
    • Scena de la biserică – moment ce confirmă arta disimulării prin cucernicia cu care AL sărută icoanele şi ascultă slujba, în timp ce cugetă la măcel, prin discursul rostit în faţa boierilor, prin care îi invită la ştergerea trecutului şi îi cheamă la ospăţ
    • Scena uciderii boierilor – reflectă cruzimea fără margini, calculul rece al voievodului şi cinismul din dialogul cu Moţoc, pe care îl ucide aruncându-l mulţimii răsculate, ceea ce evidenţiază abilitatea sa politică de a manipula masele.

  1. Personajul este creat în antiteză cu Moţoc (autoritate / slugărnicie), dar şi cu Ruxanda, în scenele:
    • Discuţia din partea a doua, când Rux intervine la AL deoarece îi este teamă de judecata Domnului, ceea ce evidenţiază trăsăsturi ale domniţei precum spiritul angelic, puritatea, frica de Dumnezeu. În antitează cu cruzimea soţului
    • Scena uciderii lui AL, în care Rux alege între soţ şi fiu, dovedind că instinctul matern este mai presus decât datoria faţă de soţ.
  2. Conflictele în care este implicat protagonistul:
    • Exterioare: AL-boieri, AL-Moţoc, AL-Rux
    • Interioare: scena morţii (voinţa de putere şi neputinţa accrptării destinului)
  3. AL şi R- două personaje romantice, plate (nu evolueazp), create antitetic.

Ilustrati raportul realitate/fictiune intr-o opera studiata

1) Raportul realitate-fictiune este o trasatura esentiala a oricarui text literar. Desi el este cel mai evident in textele de literatura fantastica, chiar si operele realiste il evidentiaza, stiut fiind faptul ca intr-un roman/nuvela realista doar geneza este constituita din fapte reale, opera in sine constituindu-si firul epic pe principiul mimesisului si pe cel al verosimilitatii.

2) Nuvela istorica “Alexandru Lapusneanul”respecta ideologia romantica, inspirandu-se din trecutul istoric al neamului, prezentand cea de-a II-a domnie a lui Alexandru Lapusneanul. Se poate astfel aduce in discutie si distinctia persoana-personalitate-personaj referitor la statutul domnitorului.

Persoana istorica reprezenata de Alexandru Lapusneanul se poate reconstitui din surse cum ar fi cronica lui Grigore Ureche (“Letopisetul Tarii Moldovei”) sau din alte documente istorice ale epocii din care se desprinde portretul unui domnitor autoritar, strateg, al unui polititcian abil, ale carui gesturi de pedepsire a boierilor nu sunt cu nimic mai spectaculoase decat cele ale lui Tepes sau Stefan cel Mare (despre care se stie ca a ucis peste 60 de boieri intru-un mod similar cu cel al lui Alexandru Lapusneanul)

Negruzzi a pornit de la aceste surse istorice si a accentuat in mod intentionat anumite trasaturi de caracter ale personajului, urmarind crearea unui personaj romantic prin caracterul sau exceptional in situatii exceptionale si prin realizarea lui in antiteza cu alte personaje din opera.

Daca realizam o comparatie intre cronica lui Ureche si nuvela istorica in discutie, vom constata urmatoarele modificari operate de Negruzzi, toate avand o motivatie estetica:

· Daca in cronica dialogul dintre Alexandru Lapusneanul si boierul de la Tecuci este amintit fugitiv, retinandu-se doar replica “Daca voi nu ma vreti…” (replica ce va deveni moto), in nuvela scena este dramatizata prin dialog cu scopul de a sublinia autoritatea si spiritul disimulant a lui Alexandru Lapusneanul si de a crea antiteze intre Lapusneanul si boieri sau intre Motoc si ceilalti boieri.

· In cronica, Motoc, Veverita, Spancionc si Stroici fug in Polonia unde sunt ucisi din porunca lui Lapusneanul, iar in nuvela Negruzzi ii pastreaza pentru crearea antitezei si pentru a realiza tipul boierului marsav.

· Dialogul dintre Ruxanda si Lapusneanul este de asemenea o fictiune a lui Negruzzi cu scopul de a realiza o antiteza intre cruzimea domnitorului si blandetea sotiei.

· Scena de la biserica este creata de Negruzzi pentru evidentierea unei antiteze intre calmul acestei intalniri si cruzimea macelului de mai tarziu.

· Uciderea lui Motoc prin azvarlirea lui multimii revoltate are ca sursa de inspiratie un episod din cronica lui Miron Costin, respectiv cel al uciderii boierului Batiste Veveli.

· Piramida de capete tine de asemenea de caracterul personajului creat de Negruzzi

· Daca in cronica Ureche ofera doua variante mortii lui Lapusneanul, in nuvela Negruzzi il prefera pe cel mai spectaculos, respectiv otravirea domnitorului (si nu moartea naturala cauzata de boala), avand aceeasi intentie a crearii unui personaj exceptional intr-o situatie exceptionala.

In concluzie Negruzzi foloseste adevarul istoric/realitatea doar ca punct de plecare al nuvelei, modificarile aduse de el nefiind gratuite, ci raspunzand esteticii romantismului.

Realismul


Realismul

Apariţie:

Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea, exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile desoperiri ştiinţifice. Principiu fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a realităţii, cu obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru.

Trăsături:

  1. pricipiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte reale, opera realistă expune nu fapte care s-au petrecut într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi putut produce, în mod credibil, verosimil;
  2. prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată asupra detaliilor, iar intenţia – de a surprinde epoca în complexitatea ei.
  3. preferinţa pentru o tematică socială
  4. prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care trăieşte, al cătui produs este: de aceea persiajul nu mai este excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci are o condiţie socială mediocră, astfel încât operele realiste sunt mărturia faptului că omul simplu are o existenţă la fel de dramatică şi de complexă.
  5. crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele realiste fiind complexe şi având dinamică interioară; interesat de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist alege ceea ce este reprezentativ pentru epoca aleasă. Exemple: parvenitul, arivistul, seducătorul, avarul femeia aduterină.
  6. caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate
  7. preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu scopul prezentării cât mai fidele a realităţilor
  8. cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele personajelor, observaţia vizând precizia ştiinţifică
  9. tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile
  10. preferinţa, la nivel naratologic, penru araţiunea la persoana a III-a, pentru un narator obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă auctorială, o viziune naratologică „din spate” şi focalizarea zero.

Reprezentanţi: curentul impune supremaţia dramei şi a romanului, respectiv modelul scriitorului laborios (nu putem vorbi de realism în poezie):

    • în literatura universală: Balzac, Flaubert, Stendhal, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Dickens, Lampedusa, Thomas Mann.
    • în literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda.

Manifest: primele discuţii despre realism se cristalizează în Franţa, în jur de 1850, pornind de la picturile lui Courbet şi datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de eseuri „Realismul”. Se regăsesc principii ale realismului şi în operele lui Balzac sau Stendhal.

Trăsăturile prozei realiste:

  • Caracterul verosimil, eidealizat al faptelor relatate
  • Geneza reprezentată de fapte reale
  • Tematica socială
  • Aspectul monografic
  • Caracterul de frescă
  • Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj) şi constă de cele mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale
  • Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în impulsul lui de a avea un statut social superior
  • Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând după logica determinismului social)
  • Cronologia faptelor
  • Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor dramatice şi prin crearea de scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor
  • Simetria şi caracterul circular al romanului
  • Personajul tipic în situaţii tipice
  • Deznodământul cert
  • Finalul închis/deschis
  • Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
  • Obiectivitatea naratologică
  • Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent

FLOARE ALBASTRĂ

Încadrarea autorului în context:

Primă formă de manifestare a modernităţii, romantismul este unul dintre cele mai profunde si mai complexe curente literare şi apare în cultura universală ca reacţie la stricteţea regulilor clasicismului. Prin exodul tinerilor scriitori pasoptisti care studiau în Occident şi care, întorşi în ţară, au simţit nevoia de a introduce modelul cultural francez în spaţiul romanesc, se explică apariţia romanismului în literature noastră. Considerat ultimul mare romantic european, Miahi Eminescu ilustreaza romantismul înalt, spre deosebire de paşoptişti, considerati reprezentanti ai romantismului de tip Biedermeier.

Opera sa cuprinde trei mari perioade de creatie. Prima se situează între1866 şi1870 şi a reprezentat perioada caracterizată prin influenţele paşoptiştilor, intervalul 1870-1876/78 este cel romantic prin excelenţă, atât la nivel tematic, cât şi la nivelul procedeelor (preferinţapentru antiteze) în poezii precum „Sara pe deal”, „Dorinta”, „Calin (file din poveste)”. Perioada capodoperelor şi a clasicizării viziunii poetice este cuprinsă între anii 1878 şi1883 (incluzând şi momentele de luciditate din timpul bolii), când publică „Luceafarul”, „Glossa”, „Oda(in metru antic)” sau „Scrisorile”.

In cea de-a doua perioada a creatiei, se ilustrează preferinţa romanticului Eminescu pentru tema iubirii şi a naturii, deoarece cuplul este conceput ca o idee mito-poetica, refacând fiinţa androginică într-un spatiu protector, perceput senzitiv de către un poet pentru care natura este o stare de spirit.

Floare albastră – analiza textului:

Prin “Floare albastra” poetul depăşeşte tematica iubirii şi a naturii prin anticiparea unui registru grav al poemelor din ultima perioada de creaţie, anume condiţia omului de geniu, condamnat la singurătate, la nefericire, concepţie preluată de la filozoful german Schopenhauer.

Ca specie, poezia este o eglogă, o idilă cu dialog plasată într-un cadru rustic. Opera ilustreaza “lirica mastilor” (T.Vianu)/tipul de lirism obiectiv, având un vag fir epic şi ca modalitate de expunere alternarea replicilor unui eu feminin şi a unuia masculin.

Titlul este o metaforă-simbol, ce ilustrează un motiv romantic de largă circulaţie în literatura universală. În literatura germană, în romanul “Heinrich von Ofterdingen” de Novalis, floarea albastra desemneaza aspiraţia spre absolut, pe când la Eminescu reprezintă iubirea, caracterizată atât prin efemeritate, fragilitate (idea de floare), cât si prin puritate (albastrul).

Structura textului urmează replicile indragostitilor. Astfel, incipitul este constituit din primele 3 strofe, respectiv replica fetei, ce reprezintă o chemare la împărtaşirea sentimentului de dragoste. Analiza motivelor din aceste strofe depăşeăte încadrarea poeziei în tema naturii, anticipand antiteza dintre aspiraţia spre înalt a eului masculin, posibilă ipostază a omului de geniu, şi idealul de tip “carpe diem” al omului comun, reprezentat de eul feminin. Motivele ilustrează fie depărtarea în înălţime (“ceruri ‘nalte”, “soare”), fie în plan orizontal (“campii asire”, “intunecata mare”), fie în plan temporal (“piramidele-nvechite”), pentru a accentua aspiraţia geniului de a cuprinde spiritual tot universul. De asemenea, se mai evidentiaza doua atitudini contrastante: căutarea împlinirii la nivel intelectual a eului masculin şi căutarea fericirii la nivel afectiv a eului feminin.

Strofa a IV-a constituie a doua parte a poemului şi reprezintă o completare a atitudinii eului masculin printr-o dublă raportare: pe de o parte el desconsideră idealul hedonist (dionisiac) al fetei, idee exprimată prin folosirea diminutivului “mititica” (cu sens peiorativ, dar şi cu sens afectiv) sau prin versurile “eu am ras, n-am zis nimica”. Pe de altă parte, privind retrospectiv povestea de dragoste, el regretă refuzul său, conştientizând că fericirea nu este de găsit decât în plan afectiv: “Ah! ea spuse adevarul”.

Partea a treia cuprinde următoarele opt strofe şi reprezintă replica eului feminin: prezentarea unui scenariu erotic tipic eminescian, plasat într-un cadru natural protector, intim. Scenariul evidenţiază intimitatea cuplului, redusă la gesturi ludice (“Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti”) sau nevinovate. Acest spaţiu terestru este conturat prin motive eminesciene: “codrul de verdeata”, “ochiul de padure”, “izvoare” ce alcătuiesc natura salbatică. Pe de altă parte, motive precum “trestia cea lina”, “fir de romaniţă” ilustrează vulnerabilitatea şi fragilitatea iubirii şi a omului comun, în antiteză cu motivele din incipit.

Tot în această parte, Eminescu realizează portretul fetei, care are un grad maxim de generalizare şi aminteşte de idealul de frumuseţe din literatura populară: femeia angelică (“rosie ca marul”, “par de aur”).

Ultimele doua strofe reprezintă finalul, respectiv replica eului masculin, ce sintetizează, pe de o parte, regretul epuizării poveştii de dragoste, pe de altă parte, atitudinea sceptică a geniului, condamnat la singurătate şi nefericire. Comparaţia “ca un stalp eu stam in luna!” si exclamaţiile retorice (“Floare albastră! Floare albastră!”) accentuează regretul eului liric. Versul final “Totusi este trist in lume!” are valoare gnomică, dar ilustrează totodată influenţa filozofiei lui Schopenhauer, pentru care egoismul şi răul sunt singurele realităţi care guvernează lumea.

Particularităţile limbajului poetic:

Eglogă pe tema condiţiei omului de geniu, proiectată pe fundalul unei naturi iniţial sălbatice, apoi rustice, Floare albastră are o structură ce alternează, într-un vag scenariu epic, replicile unui eu feminin cu cele ale bărbatului căutător de absolut, astfel încât o primă trăsătură a limbajului poetic este alternarea registrului popular, arhaic, regional cu cel literar, cult, grav. Replicile fetei cuprind structuri ce amintesc de spontaneitatea, naturaleţea graiului rural: „De nu m-ai uita, încalte /Sufletul vieţii mele, Grija noastră n-aibo nime /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?, Voi cerca de mă iubeşti, Mi-i ţinea de subsioară,/Te-oi ţinea pe după gât”, în antiteză cu intervenţiile bărbatului, rostite pe un ton elegiac, uneori chiar avînd valoarea impersonală a unor adevăruri general valabile: „Totuşi este trist în lume!”.

Poemul este structurat antitetic, ştiut fiind gustul excesiv al poetului pentru această figură de gândire („Antitezele sunt viaţa”, spune Eminescu însuşi, iar Maiorescu îl caracterizează ca fiind „iubitor de antiteze cam exagerate”): opoziţia se realizează nu numai între idealul hedonist, dionisiac asupra iubirii al fetei şi căutarea de absolut a bărbatului, ci şi între motivele literare ce se regăsesc în replicile lor: „stele, nori, ceruri nalte, soare, câmpiile asire, întunecata mare, piramidele-nvechite” inspiră puterea de a cuprinde spiritual universul într-o dimensiune triplă (pe verticală, pe orizontală şi temporal), pe când „balta, trestia, foile de mure, firul de romaniţă” aduc în dicuţie superficialitatea idealului fetei, feragilitatea iubirii, efemeritatea condiţiei umane.

Preferinţa pentru simboluri se înscrie tot în estetica romantismului. Laitmotivul ce apare şi în titlu este preluat din literatura universală şi recontextualizat de Eminescu: dacă la Novalis în Heinrich von Ofterdingen desemna căutarea absolutului, în poemul de faţă desemnează sentimentul erotic, împlinirea sufletească pe care o poete genera dragostea, fiind ambivalent: iubirea implică nu numai o purificare a spiritului (albastru), ci şi fragilitate, perisabilitate (floare).

La nivel semantic, plasticitatea imaginilor poetice este dată de coexistenţa mai multor procedee: epitetul este folosit excesiv („întunecata mare”, „prăpastia măreaţă”, „sărutări dulci”, „trestia cea lină”, „balta cea senină”, „dulce minune”, „dulce floare”, „de-aur părul”), alături de comparaţie („voi şi roşie ca mărul” – portretul fetei are aura de generalitate a personajelor feminine de basm, „ca un stâlp eu stam în lună” – marchează dificulatatea eului masculin de a accepta ideea că implinirea nu este de găsit în demersuri cognitive, ci numai prin afect). Personificarea („und-izvoare plâng în vale”) se regăseşte accidental, iar exclamaţiile retorice şi repetiţiile din final „Floare albastră, Floare albastră”, Ce frumoasă, ce nebună /E albastra-mi dulce floare!”) accentuează regretul eului liric, exemplificând nivelul figurilor sintactice şi retorice.

Încheiere:

Romantismul eminescian se poate demonstra, aşadar, pe mai multe niveluri: prin nivelul tematic, sustinut de motive ce compun un imaginar tipic poetului (luna, codrul, marea, stele), prin exploatarea influentelor filozofice si folclorice, dar si la nivel compozitional prin structurarea poemului în replica ce accentuează antiteza masculine-feminin. Astfel, operele precum Floare albastră justifică autoîncadrarea în această orientare estetica din Eu nu cred nici in Iehova: “Toate-mi sunt deopotriva/Eu rămân ce-am fost: romantic.”.

NUVELA PSIHOLOGICĂ – MOARA CU NOROC (IOAN SLAVICI)

PROZĂ REALISTĂ, SECOLUL AL XIX-LEA, EPOCA MARILOR CLASICI

1.Ioan Slavici – prozator ardelean, mare clasic, creator al realismului social, autor al romanului Mara şi al volumului Novele din popor. Este creatorul nuvelei psihologice alături de Caragiale (O făclie de paşti, În vreme de război) prin Moara cu noroc.

2. Moara cu noroc ilustrează particularităţile nuvelei ca specie, in ciuda dimensiunilor de microroman : are un singur fir narativ (înstrăinarea lui ghiţă de familie prin complicitatea la fărădelegile lui Lică), un număr mediu de personaje (Ana, Ghiţă, soacra, Lică, porcarii lui – Răuţ, Săilă, Buză-Ruptă, Pintea), accentul punându-se pe complexitatea de caracter a protagonistului şi pe conflicte.

3. La nivel tematic, nuvela se caracterizează prin existenţa mai multor substraturui, ceea ce face posibilă încadrarea textului în mai multe categorii: tema principală o constituie dezechilibrul interior al protagonistului sub presiunea unei realităţi exterioare devastatoare, temă ce vizează nivelul de proză psihologică al textului. În al doilea rând, evoluţia sentimentului de frică de la suspiciune, teamă la obsesie şi în final la crimă reprezintă un loc comun al nuvelelor de acest gen, întâlnit în forme similare şi la Caragiale, în În vreme de război sau O făclie de Paşti. Moara cu noroc este însă o proză realistă prin prezentarea dezumanizării protagonistului ca urmare a patimii înavuţirii, ce duce la pierderea reperelor morale şi la înstrăinarea de familie şi de sine însuşi a lui Ghiţă şi prin prezentarea moravurilor vieţii de porcar.

4. Structura:

· simetria prolog-epilog, reprezentate de replicile soacrei, simbol al înţelepciunii populare: prolog – „nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”, epilog – „asa le-a fost dată”.

· Acţiunea pe momentele subiectului: au stârnit controverse în rândul criticilor literari, care exprimă puncte de vedere diferite mai ales asupra punctului culminant: din expoziţiune aflăm că cizmarul Ghiţă, desconsiderat de săteni şi sătul de umilinţa sărăciei, se mută la „Moara cu noroc”, han pe care îl ia în arendă, în jurul zilei de Sf. Gheorghe. Intriga o constituie venirea lui Lică Sămădăul (om cu stare, atotputernic peste locurile acelea, fără a cărui ştire nu se petrece nimic la moară) la Ghiţă, căruia îi propune complicitatea indirectă la fărădelegile lui şi ale celorlalţi porcari. Desfăşurarea acţiunii cuprinde totalitatea faptelor care duc la înstrăinarea lui Ghiţă de familie şi de preceptele morale, pe de o parte prin ascunderea adevărului despre relaţiile cu porcarii faţă de Ana, pe de altă parte prin tăinuirea faptelor necurate ale lui Lică, dintre care amintim „călcarea” arendaşului şi uciderea văduvei şi a copilului. Cum firul narativ are în prim-plan dezumanizarea crâşmarului, punctul culminant îl constituie uciderea Anei, momentul maxim al dezintegrării morale a lui Ghiţă, capabil de a-şi folosi soţia drept cursă pentru a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea. Deznodământul marchează o purificare a spaţiului de forţe malefice: hanul arde, iar Ghiţă este ucis de oamenii Sămădăului, în timp ce Lică se sinucide dându-se cu capul de un copac, pentru a nu cădea în mâinile jandarmului.

5. Conflictele – sunt prezente atât conflicte exterioare, cât şi conflicte interioare, dar accentul se pune pe cele interioare şi pe relaţia protagonist-antagonist.

· Conflicte interioare: Ghiţă – fondul moral pozitiv/patima înavuţirii, Ana – dragostea pt Gh/atracţia faţă de Lică, Pintea – masca jandarmului care doreşte înlăturarea raufacatorilor din zonă /satisfacerea unui orgoliu personal

· Conflicte exterioare – Ghiţă-Lică (cel mai important: slăbiciunea lui Ghiţă şi autoritatea, forţa lui Lică, personaj ce speculează slăbiciunile lui Gh: setea de bani şi dragostea pt Ana); Gh-Ana (instrăinarea de familie-eforturile Anei de a menţine echilibrul familial); Gh-soacră (naivitate, lipsa experienţei-experienţa populară); L-P (legea şi fărădelegea)

6. Modalităţi de realizare a analizei psihologice: dialogurile Gh-L, monologul interior, notaţia fiziologică (transcrierea reacţiilor corporale în momente de tensiune psihologică: „îi era parcă îi seacă sângele în vine”), stil indirect liber (transcrierea gândurilor personajului la persoana a III-a)

5. La nivelul personajelor:

· principala trăsătură a nuvelei psihologice este clasificarea lor în mobile şi imobile, în funcţie de măsura în care rămân sau nu egale cu sine însele pe parcursul operei. Ana sau Ghiţă se încadrează în prima categorie: evoluează de la statutul de cizmar nevoiaş/soţ iubitor şi protector la cel de hangiu lacom/soţ ursuz, capabil de victimizarea propriei soţii. Ana, la început nevastă frumoasă, tânără, cuminte, supusă şi neştiuroare, devine femeia căreia nu-i scapă nimic, intuieşte relaţiile soţului său cu Lică, adulterină atrasă irezistibil şi fatal de Lică. La polul opus, Lică rămâne o întruchipare a maleficului pe tot parcursul operei, fiind un personaj cu alură romantică: lipsit de slăbiciuni şi de scrupule, venal, cu o putere de convingere în spatele căreia se ascunde abilitatea de a specula vulnerabilul din fiecare, Lică rămâne măreţ şi în moarte, preferând sinuciderea decât să cadă în mâinile lui Pintea.

· Nuvela aduce în prim-plan complexitatea de caracter a oamenilor simpli

· Tipul inadaptatului – individul patriarhal ce vrea să-ţi depăşească statutul, dar nu îşi asumă consecinţele acestui fapt.

7. Concluzie: Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare şi preocuparea pentru tarnscrierea cu fidelitate a vieţii lăuntrice a personajelor, prin crearea unor tipuri umane în situaţii-limită, dezumanizaţi sub puterea banilor, dar şi prin exploatarea multiplelor modalităţi de realizarea a analizei psihologice, Moara cu noroc reprezintă o capodoperă a nuvelelor lui Slavici, impunându-l definitiv în conştiinţa cititorului.

Moara cu noroc – nuvelă realistă:

a. respectarea principiului verosimilităţii (fapte fictive prezentate în manieră credibilă)

b. precizia coordonatelor spaţio-temporale (Ardeal, Ineu-Fundureni, Sf Gh-Paşti)

c. structura circulară, simetrică

d. teme: dezumanizarea sub patima banului şi prezentarea moravurilor vieţii de porcar (organizarea lor, protejarea de către baronii locali)

e. crearea personajelor în relaţie cu mediul social: Gh se muta la han pt că era dispreţuit de săteni

f. crearea unor tipologii: tipul inadaptatului

g. adâncirea observaţiei sociale şi psihologice

h. naratiune la persoana a III-a, narator OP/Os, perspectivă auctorială

GHIŢĂ:

PERSONAJELE par a fi suflete simple: cârciumarul (Ghiţă), jandarmul (Pintea), porcarul (Lică), dar nuvela psihologică dezvoltă complexitatea acestor suflete. Ele sunt personaje mobile (dinamice), care se schimbă profund pe parcursul acţiunii, iar transformarea lor este convingătoare (Ghiţă, Ana) şi personaje imobile (statice), care rămân neschimbate pe parcursul acţiunii(Lică, Pintea).

Ghiţă este personajul principal, toţi ceilalţi gravitând în jurul personalităţii sale. El este un personaj mobil, tragic, care străbate traseul unei dezumanizări graduale. Depersonalizarea sa urmează liniile unei psihologii abisale, amănunţit relevate: el se va îndepărta treptat de Ana, va tăinui crimele Sămădăului, devenindu-i astfel complice şi eşuând în cele din urmă din patima câştigării banilor.

Iniţial, el este caracterizat în mod direct de către narator ca un bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade. Din momentul apariţiei lui Lică începe procesul de înstrăinare al lui Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului trădează conflictul interior, care constă în tensiunea care decurge din sentimentele şi opţiunile contradictorii ale aceluiaşi personaj. În text, Ghiţă are de ales între două situaţii: fie să devină bogat dar corupt, prin intermediul lui Lică, fie să ramână sărac dar fericit alături de familia sa.

Ghiţă devine „ursuz”, „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot încât îţi venea să te sperii de el”. La prima întâlnire pe care o are cu Lică, Ghiţă încearcă să fie autoritar, dârz, să reziste propunerilor necinstite dar tentante ale acestuia, dar este înfrânt de forţa morală pe care o exercită Sămădăul asupra tuturor.

Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Ce să-mi fac?… Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi face dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?”

Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice, sondând reacţii, gânduri, trăiri, în cele mai adânci zone ale conştiinţei personajului. Acţiunile, gesturile şi atitudinea lui Ghiţă scot la iveală nesiguranţa care îl domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în el, aşa cum reiese din caracterizarea indirectă.

El ajunge să regrete faptul că are nevastă şi copii, şi-ar fi dorit să poată zice: „Prea puţin îmi pasă”. Refuză să dea amănunte despre afacerile cu Lică şi se îndepărtează încet dar sigur de soţia sa: „îi era parcă n-a văzut-o de mult şi parcă era să se despartă de dânsa”. Ghiţă îşi face reproşuri, are remuşcări sincere şi dureroase: „Iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului”.

Într-o altă situaţie, într-o efuziune a sentimentelor paterne, îşi deplânge prăbuşirea, căreia nu i se poate împotrivi: „sărmanii mei copii, voi nu mai aveţi un tată cinstit!”, prin intermediul monologului adresat.

Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm alert. El o folodeşte pe Ana drept momeală, pentru a-l demasca pe Lică nu numai pentru că-l mustra conştiinţa pentru propriile lui păcate, dar şi dintr-o gelozie ajunsă la paroxism. Nu poate accepta gândul că Ana îl trădase, deşi el însuşi o împinge în braţele lui Lică. De altfel, Ana, dezgustată de comportamentul soţului se lasă sedusă şi dintr-o dorinţă de răzbunare: „Tu eşti om, Lică, dar Ghiţă nu e decât o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti!”

De la complicitate la crimă nu mai e decât un pas şi Ghiţă devine el însuşi ucigaş, înjunghiind-o pe Ana şi devenind la rândul lui victima lui Răuţ, care-l împuşcă. Patima pentru bani îl dezumanizează şi Ghiţă cade pradă propriului său destin, căruia nu i se poate opune, transformându-se treptat, din omul cinstit şi harnic în complice la afaceri necurate şi crimă.

Imaginea familiei/cuplului prin referire la scene reprezentative pentru evoluţia conflictului:

În incipitul nuvelei familia lui Ghiţă locuieşte într-un sat ardelenesc în care Ghiţă este un cizmar care nu poate oferi soacrei, soţie şi copilului un trai fără griji. Dovedind spirit de iniţiativă şi din dragostea pentru Ana, pe care vrea să o ştie fericită, Ghiţă se hotărăşte să ia în arendă Moara cu noroc pentru câţiva ani, până va reuşi să-şi facă un atelier cu zece calfe. În ciuda avertizărilor soacrei („omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă este, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”), ei hotârăsc să se mute la han, în preajma Sfântului Dumitru.

Viaţa familiei cunoaşte, în acest nou loc, două etape. Prima durează până la apariţia lui Lică Sămădăul şi reprezintă o perioada de calm, bunăstare şi prosperitate, astfel încât toţi se bucură de banii strânşi şi chiar şi jandarmul Pintea recunoaşte că venirea lui Ghiţă acolo a sfinţit locul. Ghiţă este caracterizat în mod direct de către narator: om harnic şi gospodar, el îşi iubeşte familia şi vrea să o ştie pe Ana fericită.

Odată cu venirea lui Lică Sămădăul, familia intră într-o nouă etapă, cea a destrămării şi a înstrăinării. Porcarul alege un moment strategic, respectiv după ce i-a lăsat lui Ghiţă răgazul de a economisi nişte bani şi de a se obişnui cu un nou statut material. Trimiţându-şi înainte oameni şi după o întâlnire cu Ghiţă în care îi cere acestuia doar să-l informeze despre cei ce se perindă pe la han, Lică va face din Ghiţă părtaş la nelegiuirile sale, cerându-i bani cu împrumut şi cheile de la toate uşile şi dulapurile, oferindu-i în schimb „camăta cametelor”. Conşient că acceptând propunerea Sămădăului se îndepărtează de preceptele sale morale, Ghiţă înceracă să refuze, dar la ameninţarea porcarilor acceptă, cu condiţia ca Ana să nu afle nimic. Este primul pas spre distrugerea relaţiei cuplului: odată cu trecrea timpului, Ghiţă devine tot mai ursuz şi nu îi mai împărtăşeşte Anei toate gândurile sale. Ana remarcă schimbarea de comportament a soţului şi, cu tenacitate şi răbdare, încearcă în repetate rânduri să comunice cu soţul ei. Inteligentă, ea înţelege că între ea şi Ghiţă stau adevăruri ascunse legate de porcar: în noaptea călcării arendaşului, ea îl vede pe Lică revenind la han către dimineaţă şi îşi dă seama că Ghiţă i-a oferit un alibi la proces, altădată va observa banii însemnaţi şi va înţelege că ei provin din aceeaşi sursă, iar spre finalul nuvelei refuză să plece de Paşti la Ineu, simţind că hotărârea bruscă a soţului de a rămâne acasă ascunde ceva. De aceea lui Ghiţă, căzut pradă patimii înavuţirii, de multe ori Ana îi va părea o piedică în calea împlinirii.

Opţiunea lui Ghiţă este una dintre cele mai periculoase: duplicitatea faţă de Lică şi faţă de Pintea, dar mai ales faţă de Ana, căreia îi neagă orice amestec în treburile lui Ghiţă, şi faţă de sine însuşi. Zbuciumându-se între lăcomia banilor şi remuşcarea încălcării moralei, Ghiţă face din dorinţa de a oferi Anei un trai mai bun alibiul moral al acţiunilor sale, convins că fiecare din nelegiuirile la care este părtaş este ultima. O scenă reprezantativă care defineşte relaţia dintre cele două personaje o constituie revenirea lui Gjiţă de la proces, în care, mustrat de sperjur, îi cere iertare Anei, convins fiind de gravitatea actului comis.

Pe măsură ce Ghiţă este din ce în ce mai mult plecat, Lică petrece tot mai mult timp la han, trezind interesul Anei, ce descoperă, în scene precum aceea în care Sămădăul împleteşte un bici copilului, rezerve de umanitate ale porcarului. Totuşi, ea nu încetează să creadă în valorile familiei şi refuzul de a pleca de Paşti la Ineu nu are nicio legătură ascunsă cu rămânerea lui Lică. Petrecerea încinsă reprezintă pe de o parte încercarea hangiului, sortită eşecului, de a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea, iar pe de altă parte scena în care spiritul malefic al căpeteniei porcarilor declanşează declinul iremediabil al cuplului. Dorind să îl lecuiască pe Ghiţă de slăbiciunea pentru o singură femeie, Lică stabileşte planul de seducere a Anei, pe care i-o cere lui Ghiţă. Supus autorităţii Sămădăului, acesta acceptă, abandonându-şi cu laşitate femeia în braţele unui bărbat străin. Ana devine astfel soţia adulterină, victimă a propriei slăbiciuni, a atracţiei pentru un bărbat puternic, a nepăsării soţului. Ghiţă intervine prea târziu şi îşi ucide nevasta, scenă ce reprezintă punctual maxim al dezumanizării protagonistului. La rândul său, el este ucis de oamneii lui Lică, moartea celor două personaje reprezentând o modalitate de moralizare a prozatorului ardelean care nu iartă îndepărtarea personajelor sale de la perceptele morale.

Ambele personaje se înscriu în categoria celor mobile: Ghiţă oscilează între fondul său moral pozitiv şi patima pentru bani, justificată iniţial prin determinism social, prin dragostea faţă de familie şi prin dorinţa de a-i oferi Anei un trai superior, ulterior atingând dimensiunile patologice ale lăcomiei, astfel încât familia este resimţită ca o piedică în calea împlinirii protagonistului. Ana luptă, în calitate de soţie fidelă, inocentă, copilăroasă, cu revelaţia unui proces de autocunoaştere pe care îl declanşează venirea lui Lică: preferă unui ins banal, slab de înger şi lipsit de fermitate un bărbat autoritar, cu spirit de iniţiativă. Pe lângă modalităţile directe de caracterizare (de către narator sau de către celelalte personaje), pe lângă trăsăturile ce rezultă indirect din faptele personajelor, în nuvelă apar şi modalităţi specifice de realizare a analizei psihologice precum stilul indirect liber şi monologul interior, având rolul de a accentua trăirile contradictorii ale celor două personaje şi de a ambiguiza vocea narativă.

Singura care rămâne în afara acestor întâmplări tragice este bătrâna soacră, deoarece este cea care s-a împotrivit mutării la han, presimţind că banii nu vor aduce numai bunăstarea materială. Simbolic, în timpul uciderii copiilor, ea petrece noaptea de Înviere la Ineu, scene prezentate prin procedeul alternanţei, cu rolul de a realize un contrast. Pe de altă parte, soacra este convinsă ca moara a ars, focul purificând spaţiul de forţele malefice. Replica ei (“Se vede c-au lăsta ferestrile deschise!”) poate fi interpretată nu numai la propriu, ci şi în sens simbolic: Ghiţă şi Ana au permis intruziunea unui străin în viaţa de familie, ceea ce a declanşat consecinţe iremediabile.

Punctul de vedere din perspectiva finalului:

În raport cu conţinutul nuvelei, putem afirma că personajele trec printr-o dramă a autocunoaşterii, întâlnirea cu Lică făcându-le să-şi confrunte adevăratele aşteptări cu ceea ce consideraseră până atunci a-i reprezemnta autentic: Ana înţelege despre sine că preferă o masculinitate autoritară şi activă în locul unui soţ laş şi lipsit de forţă interioară, iar Ghiţă descoperă că agonisirea banilor cere compromisuri.

Relatia incipit-final

Ilustrarea trăsăturilor incipitului

Incipitul este conceptul operaţional ce desemnează partea de început a unui text literar care se ţine minte şi lasă să se întrevadă desfăşurarea acţiunii. În Moara cu noroc”, incipitul este constituit de prologul reprezentat de vorbele soacrei lui Ghiţă, care au un ton axiomatic / de proverb, moralizator, anticipând destinul personajelor principale: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă este, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit.” În mod sugestiv, cuvintele sunt rostite de bătrână, întrupare a înţelepciunii populare şi a experienţei de viaţă. Replica sa anunţă tema nuvelei (consecinţele nefaste pe care setea de înavuţire le are asupra individului) şi deznodământul tragic.

Comentarea particularităţilor construcţiei finalului

Finalul nuvelei este simetric cu incipitul şi este reprezentat printr-un epilog constituit tot din vorbele bătrânei: Simţeam eu că nu are să iasă bine, dar aşa le-a fost dată”. Dacă replica din prolog ilustra, la nivel tematic, dezechilibrul lăuntric al individului sub presiunea unei pasiuni devastatoare, replica din final permite şi stabilirea unei noi teme a nuvelei, cea a destinului; de altfel, dacă ţinem cont şi de faptul că, în final, asistăm la moartea a trei personaje (Ghiţă, Lică, Ana) putem spune că Moara cu noroc are un final tragic. Singura care rămâne în afara acestor întâmplări tragice este bătrâna soacră, deoarece este cea care s-a împotrivit mutării la han, presimţind că banii nu vor aduce numai bunăstarea materială. Simbolic, în timpul uciderii copiilor, ea petrece noaptea de Înviere la Ineu, scene prezentate prin procedeul alternanţei, cu rolul de a realiza un contrast. Pe de altă parte, soacra este convinsă ca moara a ars, focul purificând spaţiul de forţele malefice. Replica ei (Se vede c-au lăsat ferestrile deschise!”) poate fi interpretată nu numai la propriu, ci şi în sens simbolic: Ghiţă şi Ana au permis intruziunea unui străin în viaţa de familie, ceea ce a declanşat consecinţe iremediabile.

Exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia relaţiei dintre incipit şi finalul nuvelei

În concluzie, incipitul şi finalul în acest text narativ au un rol definitoriu în construcţia subiectului, ilustrând simetria compoziţionala a nuvelei specifică textelor realiste, dar şi caracterul moralizator al prozei lui Slavici.

Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare şi preocuparea pentru transcrierea cu fidelitate a vieţii lăuntrice a personajelor, prin crearea unor tipuri umane în situaţii-limită, dezumanizaţi sub puterea banilor, dar şi prin exploatarea multiplelor modalităţi de realizare a analizei psihologice, Moara cu noroc reprezintă o capodoperă a nuvelelor lui Slavici, impunându-l definitiv în conştiinţa cititorului.

Colosseum


Putina istorie

Locul pe care se afla astazi ruinele Colosseumului din Roma a fost candva ocupat de un complex de cladiri si gradini, construit de catre Imparatul Nero si cunoscut sub numele de Domus Aurea. Lacul artificial al complexului a fost secat, pentru a se ridica cel mai mare amfiteatru din Imperiul Roman. Monumentul are o circumferinta de 527 metri si o inaltime de 57 metri.

<!–
google_ad_client = “pub-1808074875710438″;
/* 250×250, inside news, created 1/5/09 */
google_ad_slot = “2891093119”;
google_ad_width = 250;
google_ad_height = 250;
//–>

window.google_render_ad();

Cunoscut in Roma sub denumirea de Anphitheatrum Flavlum, Colosseumul a fost construit la porunca Imparatului Vespasian, in jurul anului 72 e.n. si inaugurat de fiul acestuia, Tito, prin anul 80. Se spune ca arhitectul care a facut design-ul Colosseumului ar fi fost aruncat de viu animalelor salbatice, ca “premiu” pentru munca depusa. Astfel, inca de la inceput, istoria amfiteatrului roman a fost una sangeroasa.

Cu o capacitate de 70.000 de spectatori, Colosseumul este una dintre cele mai impunatoare constructii antice. Inaugurarea s-a desfasurat pe durata a o suta de zile, timp in care spectatorii au putut urmari lupte cu gladiatori, vanatoare de animale si chiar lupte navale, pentru care arena era inundata. Acestea din urma poarta numele de naumachiae si reproduceau cele mai importante batalii pe mare din istorie, de exemplu victoria grecilor asupra persilor in Salamina. Pentru ca se dorea o reconstituire cat mai fidela a realitatii, astfel de spectacole costau foarte mult. Ambarcatiunile folosite semanau pana in cele mai mici detalii cu cele originale si erau conduse in bazinul inundat al arenei ca in batalia originala. Pentru naumachiae se foloseau de obicei criminali, care erau deja condamnati la moarte.

Romanii beneficiau de intrare libera la spectacolele desfasurate in Colosseum, insa locurile se ocupau in functie de rang: lumea de rand in locurile de jos, iar familiile cu rang inalt la etajele superioare. Imparatul si nobilimea organizau spectacole cu acces gratuit, cu scopul de a obtine bunavointa poporului.

Dupa perioada imperiala, Colosseumul a fost abandonat si a devenit o fortareata, in Evul Mediu. Tot atunci, se spune ca un calugar, numit Bede, a prezis “Cat timp Colosseumul va rezista, si Roma va rezista; atunci cand Colosseumul va cadea, va cadea si Roma; iar cand Roma va cadea, cu ea se va prabusi intreaga lume”.

colosseo3Numele arenei

Sunt mai multe teorii cu privire la originea numelui de Colosseum. Una dintre ele este strans legata de statuia de bronz, care a fost construita pe acest loc. Statuia il reprezenta pe Imparatul Nero si avea proportii uriase (din italiana, “colosal = colossale), cu o inaltime de 35 metri.

Imaginea poetica, pe care ne-o sugereaza legenda, ilustreaza
realitatea: in incintea imensului amfitetru din Roma, au pierit, prin
moarte violenta, sute de mii de oameni si numeroase animale, sub ochii
unui public pasionat, in cadrul unor spectacole de o cruzime
inspaimantatoare .

Istoricul american Jhon Bryan , afirma ca , pentru cei mai multi
contemporani , numele Colloeumului evoca pe martirii crestini dati
prada fiarelor , in vreme ce Nero , tolanit pe un asternut din petale
de trandafiri , isi plimba prin jur privirilr blazate . Or, un
asemenea tablou sufera mai multe pacate . Mai intai, Nero nici nu a
stiut ca va exista un Colosseum , a carui piatra de temelie a fost
pusa , la patru ani dupa moartea sa . In al doilea rand , majoritatea
istoricilor ca nici un crestin nu a fost ucis in faimoasa arena . In
al treilea rand nimeni din Roma Antica nu vorbea de Colloseum , termen
care a aparut abia in sec. al VIII-lea al erei noastre , ci de
Amphiteatrum Flavium , dupa numele familiei din care facea parte
imparatul Vespasian . Acesta a hotarat sa inalte imensa constructie in
Cetatea Eterna , deoarece , dispunand de mana de lucru ieftina ,
furnizata de zecile de mii de prizonieri de razboi redusi la sclavie ,
voia sa ofere cetatenilor sai un nou centru de recreare . Principala
dificultate o constituia lacul din apropiere ,amenajat de Nero si care
a trebuit secat . Dar ternul a ramas imbibat cu apa , si pana in ziua
de astazi , expertii nu si-au putut explica cum au izbutit arhitectii
romani sa imlanteze un asemenea gigant intr-un lon atat de propice .

De forma eliptica , Colosseumul are axa mare de 188 m , axa mica de
156 m si inaltimea de peste 48 m ( echivalentul a patru etaje ,fara a
pune la socotela doua etaje de subsol). Arena centrala (86×54 m) este
inconjurata de 80 de randuri de gradene de marmura si granit , in care
puteau lua loc , dupa aprecierile romanilor , 80.000-100.000 de
spectatori . Cifra pare exagerata , capacitatea reala fiind
aproximativ de 50.000 de locuri . Zidul exterior si culoarele
principale erau din blocuri de piatra , prinse intre ele cu carlige de
fier . Interiorul era realizat perte din piatra , parte din beton ,
totul fiind imbracat in caramizi . Lemnul a fost rareori utilizat si,
in general , in cantitati mici, cu exceptia arenei , care avea podeaua
din scanduri . Trapele si chenpengurile amenjate in dusumea permiteau
comunicarea cu instalatiile de la subsol , unde se gaseau canalele de
drenaj , custile animalelor , depozitele de arme etc.

De jur imprejurul amfitetrului , cele optzeci de arcade de la parter
reprezentau intrarile pentru public . Doua dintre ele – si anume cele
situate la extremitatile axei mici – erau interzise spectatorilor de
rand . Ele duceau la doua la doua sectoare rezervate , ambele situate
la mai putin de cinci metri de arena : unul destinat imparatului si
suitei sale , celalat – ambasadorilor si oaspetilor de rang
inalt.Restul locurilor din preajma arenei erau ocupate de senatori ,
comandanti militari si de alti dregatori cu functii importante . In
spatele lor urmau 24 de randuri pentru patricieni si tribuni , apoi 16
randuri pentru plebei , iar dupa ele venea ” galeria” , randurile cele
de mai sus si mai indepartate stateau femeile .

Incepute sub domnia lui Vespasian , in anul 72 e.n , lucrarile de
constructie nu atinsesera , in anul 79 e.n , decat trei sferturi din
inaltimea prevazuta a amfiteatrului . Un an mai tarziu cladirea era
terminata , astfel incat Titus , fiul si urmasul la tron al lui
Vespasian , a putut deschide portile Colosumului , invitand pe romani
la primele “jocuri” organizate in noua incinta.

Festivitatile inaugurale au durat nici mai mult , nici mai putin de o
suta de zile . La inceput , s-au infruntat in arena fiarele : elefanti
impotriva rinocerilor , bivoli salbatici impotriva ursilor , lei
impotriva panterelor . Apoi a venit randul oamenilor sa lupte cu
animalele . Iar , incele din urma gladiatorii s-au incaierat intre ei
, pe viata si pe moarte . Cinci mii de fiare au pierit in cursul celor
peste trei luni de “jocuri” neintrerupte . Numarul victimelor nu se
cunoaste , deoarece nimeni nu s-s ostenit sa-l inregistreze ; dupa
cate se pare , insa , au cazut jertfa aproape o mie de gladiatori . Se
zice ca , pana si Titus a plans la sfarsit , de dezgust fata de
“distractia” pe care o oferise cocetatenilor sai.

Sa cladesti asa ceva, era chiar pentru neintrecutii constructori
romani o adevarata provocare. A necesitat – printre nenumarate alte
materiale de constructie – zeci de mii de tone de marmura (adusa din
apropiere, din Tivoli ) si aproape 300 tone de fier pentru a lega
blocurile unul de celalalt. Ca un precedent la materialele
prefabricate moderne, multe dintre partile componente ale
Colloseumului au fost construite in alta parte si aduse la locul
construirii arenei pentru asamblare. Aceasta metoda a permis un ritm
accelerat de lucru care a dus la construirea edificiului in numai 7
ani.

Daca pentru muncile brute este de presupus sa fi fost folositi
sclavii, precizia finisajelor si varietatea materialelor folosite
indica fara nici un dubiu ca au fost executate de catre meseriasi
specializati.

Cladirea Colosseumului avea patru etaje. Primele trei contineau 80 de
arcade perfect simetrice, fiecare dintre ele fiind impodobite cu cate
o statuie,iar al patrulea avea prevazute in pereti ferestre mari si
rectangulare.

Zidurile exterioare erau acoperite cu un material pe baza de carbonat
de calciu, numit travertina (de culoare crem), peretii interiori din
tufa (o roca silicioasa) iar tavanul dintr-un soi de beton.

Podeaua arenei era construita din lemn si era acoperita cu nisip.
Marginile arenei erau delimitate de plase inalte cu varfuri ascutite
in partea de sus pentru a preveni atacarea spectatorilor de catre
animalele din arena, scapate de sub control.

Pornind de la ruinele Coliseumului, arheologii au putut reconstitui
modul de desfasurare al luptelor. Dedesubtul arenei exista un labirint
de tuneluri continand celule si custi, unde gladiatorii si animalele
isi asteptau randul pentru a aparea in arena. Exista pana si un lift
care ii urca pana la nivelul arenei.

Tot in zona subterana erau depozitate armele gladiatorilor,
echipamentele si decorurile folosite cu prilejul luptei .

In ceea ce priveste tribunele, locurile cele mai bune erau din marmura
si se gaseau in primele 20 de randuri, (primul rand inaltat la mai
putin de 5 metri deasupra arenei), fiind rezervate aristocratilor de
rang inalt. A doua zona era destinata clasei de mijloc, in timp ce a
treia era rezervata sclavilor si strainilor. In sfarsit, ultima zona
era pentru femei si saraci, care stateau pe banchete din lemn, in
spatele unei colonade cu acoperis plat.

Coloseumul avea, ca si Circus Maximus, multe intrari si iesiri pentru
accesul lejer al unei mari mase de spectatori, in plus, era prevazut
si cu rampe inclinate, intocmai precum stadioanele moderne de
atletism. ( toate cele 50.000 de locuri ale Coloseumului puteau fi
ocupate in mai putin de 15 minute ).

Colosseumul era prevazut cu un gen de copertina (velarium) care
acoperea partial arena, aparand spectatorii de soare sau ploaie.

Copertina era din panza si putea fi ridicata sau coborata ,dupa caz
,de catre un personal special format din marinari experimentati.

Intrarea la Colosseum era libera, acest aspect facand parte din
politica imperiala de a multumi masele .

Cele doua genuri de lupte care se tineau aici se numeau venationes
(lupta dintre un gladiator si un animal salbatic) si munera (lupta
dintre doi gladiatori)

Colosseumul gazduia pe langa lupte intre gladiatori sau intre
gladiatori si animale si curse de care, spectacole de circ, piese de
teatru, spectacole de mimica, si chiar…batalii navale (naumamchia).
Pentru aceasta, arena se inunda cu apa, devenind o piscina uriasa, iar
competitorii luptau de la bordul unor ambarcatii care imitau – la
scara redusa – corabiile. Pentru ca spectacolul sa fie complet, in apa
misunau crocodili, gata sa inhate invinsii aruncati in apa.

 

Realismul

 

Apariţie:

Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea, exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile desoperiri ştiinţifice. Principiu fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a realităţii, cu obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru.

 

Trăsături:

  1. pricipiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte reale, opera realistă expune nu fapte care s-au petrecut într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi putut produce, în mod credibil, verosimil;
  2. prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată asupra detaliilor, iar intenţia – de a surprinde epoca în complexitatea ei.
  3. preferinţa pentru o tematică socială
  4. prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care trăieşte, al cătui produs este: de aceea persiajul nu mai este excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci are o condiţie socială mediocră, astfel încât operele realiste sunt mărturia faptului că omul simplu are o existenţă la fel de dramatică şi de complexă.
  5. crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele realiste fiind complexe şi având dinamică interioară; interesat de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist alege ceea ce este reprezentativ pentru epoca aleasă. Exemple: parvenitul, arivistul, seducătorul, avarul femeia aduterină.
  6. caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate
  7. preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu scopul prezentării cât mai fidele a realităţilor
  8. cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele personajelor, observaţia vizând precizia ştiinţifică
  9. tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile
  10. preferinţa, la nivel naratologic, penru araţiunea la persoana a III-a, pentru un narator obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă auctorială, o viziune naratologică „din spate” şi focalizarea zero.

 

Reprezentanţi: curentul impune supremaţia dramei şi a romanului, respectiv modelul scriitorului laborios (nu putem vorbi de realism în poezie):

    • în literatura universală: Balzac, Flaubert, Stendhal, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Dickens, Lampedusa, Thomas Mann.
    • în literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda.

 

Manifest: primele discuţii despre realism se cristalizează în Franţa, în jur de 1850, pornind de la picturile lui Courbet şi datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de eseuri „Realismul”. Se regăsesc principii ale realismului şi în operele lui Balzac sau Stendhal.

 

Trăsăturile prozei realiste:

  • Caracterul verosimil, eidealizat al faptelor relatate
  • Geneza reprezentată de fapte reale
  • Tematica socială
  • Aspectul monografic
  • Caracterul de frescă
  • Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj) şi constă de cele mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale
  • Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în impulsul lui de a avea un statut social superior
  • Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând după logica determinismului social)
  • Cronologia faptelor
  • Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor dramatice şi prin crearea de scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor
  • Simetria şi caracterul circular al romanului
  • Personajul tipic în situaţii tipice
  • Deznodământul cert
  • Finalul închis/deschis
  • Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
  • Obiectivitatea naratologică
  • Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 48 other followers