G. Călinescu-ENIGMA OTILIEI (1938) ROMANUL REALIST BALZACIAN/MODERN/INTERBELIC
G. Călinescu-ENIGMA OTILIEI (1938)
ROMANUL REALIST BALZACIAN/MODERN/INTERBELIC
- Încadrarea autorului în context:
GC – personalitate enciclopedică a culturii române: poet („Lauda lucrurilor”), romancier („Cartea nunţii”, „Enigma O”, „Scrinul negru”, „Bietul Ioanide”), dramaturg („Ludovic al XIX-lea”), publicist (ziarul „Universul”), istoric şi critic literar, estetician („Estetica basmului”, „Principii de estetică”)
Poziţia lui Călinescu în contextul literaturii interbelice: în contextul literaturii interbelice, caracterizată prin polemicile legate de tipul de roman ce trebuia abordat (de creaţie/doric/la persoana a III-a sau de analiză/ionic/la persoana I), Călinescu susţine necesitatea creării romanului realist de tip balzacian, pledând astfel pentru o evoluţie organică a literaturii române, care nu trebuia să eludeze această etapă în istoria speciei.
- EO –roman pt că: specie epică în proză, de dimensiuni mari (20 de cap), cu o acţiune amplă, desfăsurată pe mai multe planuri narative (evoluţia romanului de dragoste ce implică triunghiul FOP
şi încercările clanului Tulea de a pune mâna pe averea lui Costache), cu numeroase personaje şi conflicte (Aglae-Costache –pornind de la posibilitatea infierii Otiliei de către Costache , conflictul Ag-Otilia, având ca miză moştenirea banilor şi a bunurilor lui Costache, confruntarea dintre Pasc şi F privind viitorul Otiliei).
- Elemente care demonstrează încadrarea operei în curentul realist:
a. subiectul romanului, transpus în mediul citadin de la începutul secolului al XX-lea, este construit pe principiul realist al mimesisului şi al verosimilităţii, pornindu-se de la fapte reale (articol din presa vremii despre decesul soţilor Popescu, la a căror moarte Simion, fratele, a invadat casa în căutarea banilor) şi ulterior fiind prezentate evenimente fictive, în manieră credibilă.
b. Titlul: titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei” – aluzie la tema balzaciană a paternităţii. La sugestia editorului, Călinescu a optat pentru titlul „Enigma Otiliei”, care a fost explicat astfel: „[…], criza tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu absurditatea sufletului unei fete […]. Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are”. Titlul sugerează, deci, imposibilitatea lui Felix de a desluşi/raţionaliza comportamentul şi reacţiile Otiliei.
- Teme
- prinicpala temă scoate în evidenţă un aspect social: Istoria/monografia vieţii unei familii bucureştene burgheze de la începutul sec. al XX-lea (strada Antim, anul 1909). Caracterul de frescă al romanului se realizează astfel prin descrierea moravurilor societăţii burgheze din perioada antebelică (parvenitismul, lăcomia, senilitatea) prin complexitatea contradictorie a relaţiilor dintre oameni, prin prezentarea vieţii studenţeşti prin Felix, descrierea oraşului pe parcursul plimbării Otiliei, lipsa de scrupule şi moravurile uşoare prin mediile frecventate de Stănică Raţiu în contrast cu rafinamentul aristocratului Pascalopol.
- teme realiste în descendenţă balzaciană: moştenirea şi paternitatea, dar şi dezumanizarea individului prin patima banului.
- complexitatea romanului se justifică şi prin existenţa mai unor teme secundare: dragostea prin triunghiul erotic FOP şi condiţia intelectualului în formare, capabil de sacrificii pentru realizarea profesională
d. Incipitul de tip balzacian, prin analogia cu schema nartivă din „Eugénie Grandet”, respectiv venirea unui văr sărac şi orfan în casa unui unchi bogat şi zgârcit, care are o fată aflată la vârsta măritişului.
Trăsături realiste balzaciene din incipit:
- fixarea precisă a coordonatelor spaţio-temporale: Bucureşti, 1909, strada Antim, seară de iulie
- descrierea detaliată a cadrului exterior: comparând descrierile cadrului exterior din cele două romane, vom constata că la Balzac prezentarea e făcută de un privitor comun, pe când la Călinescu ochiul este al unui estet (N. Manolescu) şi al unui cunoscător de arhitectură, erudit, uneori artificial prin spiritul documentar excesiv care detaliază discursul cu termeni tehnici (ogivă, cariatide, frontoane, console, casetoane, rozetă gotică) şi cu sesizarea stridentelor contraste nefericite → „Enigma Otiliei” este romanul unui critic mai mult decât romanul unui prozator, roman care redescoperă polemic balzacianismul în ciuda intenţiei serioase a lui Călinescu e a valida romanul balzacian
- descrierea detaliată a cadrului interior: vezi procedeul tipic realist prin care personajul este reflectat de mediul în care trăieşte (aspectul neîngrijit al casei/zgârcenia lui Costache, camera Otiliei – caracterul ei uşor supreficial)
- pretextul narativ prin care personajele sunt unite pe aceeaşi scenă (jocul de cărţi, table)
- portretele tuturor personajelor: în manieră realistă, prin caracterizare directă/indirectă, prin portret fizic/moral. Personajele se împart în două categorii, inocenţii (FOP) şi cei din clanul Tulea, prezentaţi subiectiv, satiric de narator(Aglae – „buze subţiri, acre, ochi bulbucaţi”). Dacă planul exterior şi cel interior sunt desrise din perspectiva naratorului, personajele – din perspectiva lui Felix.
restrângerea perspectivei (strada, casa, uşa, cadrul interior, personajele)
e. La nivel naratologic:naraţiunea se face la persoana a III-a de către un narator omniprezent, omniscient, perspectivă auctorială, viziune naratologică „din spate”.
4. Elemente prin care Călinescu depăşeşte balzacianismul şi care ilustrează astfel modernitatea romanului: „Enigma Otiliei” este roman balzacian în intenţie, dar nu şi în rezultat, autorul îmbinând elemente tradiţionale şi moderne. Călinescu respectă metoda/convenţiile (scheletul) romanului balzacian, dar nu şi spiritul acestuia, altfel spus preia procedeele, dar nu şi conţinutul. Deşi în perioada interbelică romanul fusese etichetat drept unul balzacian, critica literară din ultimele decenii subliniază faptul că romanul preia polemic, in sens parodic, elemente balzaciene, astfel încât se poate vorbi despre balzacianism fără Balzac. Enigma Otiliei” trebuie citit ca un metaroman (roman despre roman), un roman despre balzacianism prin savanta dexteritate cu care Călinescu mânuieşte tehnicile, convenţiile, stereotipiile scriitorului francez, de multe ori exagerându-le intenţionat într-o nouă direcţie, cea satirică.
- dacă în romanul lui Balzac faptele şi caracterele evoluează spre tragic, la Călinescu totul este dirijat spre comic, aşa cum se întâmplă cu Aglae, în al cărei portret Călinescu exagerează anumite trăsături precum maliţiozitatea sau invidia, în direcţia grotescă.
- tema paternităţii capătă o nouă ipostaziere prin comportamentul lui Stănică Raţiu, care pretinde că sacrifică orice pentru familia lui, afişând o suferinţă artificială şi în realitate amânând veşnic să-şi asume rsponsabilităţile unui cap de familie, ceea ce face din el un „Caţavencu al ideii de paternitate” (Ov. S. Crohmălniceanu).
- Structura este specifică esteticii realiste prin simetria incipit-final: secenei iniţiale a plimbării lui Felix pe strada Antim îi corespunde revenirea aceluiaşi personaj în dreptul casei lui Giurgiuveanu, după trecerea anilor, pe care o găseşte abandonată, reluân replica unchiului: „Aici nu stă nimeni”. Totodată, construcţia clasică şi balzaciană este contaminată de anumite pasaje romantic/lirice (scena contemplării cerului de către Felix şi Otilia la moşia lui Pascalopol, descrierea turmei de bivoli), prin grefarea unor scene groteşti (moartea lui C.G.) sau cu tentă de spectacol comic (intrigile lui Stănică Raţiu).
- La nivelul personajelor, Otilia reprezintă excepţia din punctul de vedere al modalităţilor de caracterizare, pentru că nu este descrisă exclusiv în manieră balzaciană, ci şi prin procedee moderne precum comportamentismul, reflectarea poliedrică/multiplicarea perspectivelor asupra unui singur personaj sau ambiguitatea.
- În plus, categoria estetică a grotescului este ilustrată în text prin personaje precum Simion Tulea, soţul Aglaei, decrepitul, sau Titi, retardatul suficient care va lua urmele tatălui. Această preocupare pentru procese psihice deviante reprezintă un element naturalist, întreaga familie Tulea aflându-se sub semnul degradării morale reflectate şi în plan fizic.
5. Personajele:
A.la nivelul personajelor, specific romanului realist balzacian este personajul tipic în situaţii tipice, având o trăsătură dominantă de caracter căreia i se supun celelalte. Spre deosebire de caracterele clasice, personajele realiste sunt însă determinate social, fiind produsul mediului în care trăiesc. Personajele călinesciene, ca şi cele balzaciene, sunt MONOMANE, fiecare ilustrând câte o tipologie umană şi fiind plate, cu excepţia lui Felix, care devine dintr-un tânăr student neiniţiat un medic matur, responsabil, având experienţa relaţiilor interumane.
- Otilia – cocheta
- Pascalopol – aristocratul
- Felix-intelectualul în formare (singurul care evoluează, nu e plat)
- Aglae – lacoma, „baba absolută, fără cusur în rău” (Weissmann)
- Aurica – fata bătrână
- Olimpia – soţia plată
- Stănică – parvenitul
- Titi –retardatul
- Simion – senilul, decrepitul
- Costache – avarul
B.Otilia – personaj feminin principal (apare în toate planurile cărţii, stabileşte relaţii cu toate celelalte personajele romanului)
Otilia – personaj eponim
O – imagine a feminităţii debordante şi spontane, unul din personajele feminine cele mai complexe din literatura română interbelică.
În realizarea acestui personaj, se regăsesc atât modalităţi directe, cât şi indirecte, clasice şi moderne.
Modalităţi directe:
-
- caracterizarea făcută de narator prin ochii lui Felix la începutul romanului: faţa măslinie, blondă, bucle, rochie cu volane
- caracterizare făcută de alte personaje – procedeul modern al reflectării poliedrice/pluriperspectivismului, deoarece fiecare personaj are o imagine diferită asupa O: Costache – fe-fetiţa mea, Pasc – amestec de virilitate şi paternitate, Felix- soră şi femeie ideală, Aglae şi Aurica – stricată şi dezmăţată, Stănică – fată faină şi deşteaptă, colegii lui Felix –cea mai elegantă dintre studentele la conservator
- autocatacterizare- fraze precum: „sunt sentimentală”, „toate femeile sunt superficiale şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”
Modalităţi indirecte: fapte, atitudini, mai puţin acces la gândurile personajului, deoarece o modalitate modernă folosită în caracterizarea O este comportamentismul, cu scopul de a spori ambiguitatea personajului:
- Relaţia dintre personaj şi spaţiul locuit – camera O, prin dezordinea obiectelor, anticipă firea inconstantă, spontană a fetei, iar numeroasele oglinzi –multiplele perspective în care o vor percepe celelalte personaje.
- Gustul pentru lux şi mondenitate – prin capriciile pe care i la face Pascalopol
- Spontaneitate
- Îngăduitoare cu cei din clanul Tulea, deşi le cunoaşte intenţiile de a pune mâna pe moştenirea lui Costache şi părerea despre ea
- Dragoste pt Costache, căruia îi iartă avariţia (scena în care renunţă la ideea de a fi înfiată pentru că ştie cât ed greu este pentru Giurgiuveanu să se despartă de avere)
- Raţională, spirit de sacrificiu în vederea împlinirii profesionale a lui Felix: O alege căsătoria cu P nu neapărat pentru a-şi clarifica statutul material, ci mai ales deoarece este conştientă că firea ei capricioasă şi cochetă este nepotrivită viitorului pe care vrea sa îl aibă Felix.
- Finalul cărţii prezintă, prin motivul fotogrfiei, o imagine diferită a O: „damă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai are nimic din spontaneitatea şi nevinovăţia fetei de altădată.
Otilia reflectă condiţia femeii din societatea citadină antebelică: femeia în curs de emancipare (face studii – Conservatorul, merge deja neînsoţită pe străzi), capabilă de a lua propriile decizii (plecarea cu P la Paris, măritişul), dar încă dependentă financiar de bărbat. De altfel, s-a sesizat şi un defect al a estui personaj, care are atitudinea emancipată a femeii interbelice a anilor ’30, dar vestimentaţie tipice începutului de secol.
6. Concluzie: Romanul „Enigma Otiliei” este un roman care ilustrează elemente ale esteticii realiste prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la inceputul secolului al XX-lea, prin tematica balzaciană a moştenirii şi a paternităţii, prin tehnica detaliului cu scopul creării impresiei de verosimilitate, prin caracterele determinate social şi prezenţa naratorului omniprezent, omniscient. Totodată, opera depăşeşte modelul francez prin elemente de modernitate cum ar fi ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante, reflectarea poliedrică a aceluiaşi personaj în viziunea celorlalte, simţul critic al naratorului.
Relaţia dintre doua personaje: FELIX-OTILIA
Evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei şi a statutului social, psihologic, moral:
Enigma Otiliei nu este doar romanul vieţii unei familii bucureştene măcinate de dorinţa de îmbogăţire, ci mai ales un roman de dragoste, căci personajele ilustrează fie iubirea platonică (Felix-Otilia), fie căsătoria condiţionată material (Stănică Raţiu-Olimpia), fie disperarea singurătăţii (Aurica) sau compromisul (Georgeta). În acest păienjeniş al degradării morale, iubirea dintre Felix şi Otilia reprezintă alternativa purităţii. Cei doi sunt personaje principale, Otilia ilstrând tipul cochetei, iar Felix pe cel al intelectualului în formare, singurul personaj rotund al operei. Cei doi veri vitregi sunt orfani: Otilia este fiica soţiei de la care Giurgiuveanu a moştenit o importantă avere, iar Felix este nepotul de sânge al bătrânului, fiu al doctorului Sima, în urma decesului căruia Felix intră sub tutela unchiului. Statutul lor intelectual este precizat încă din incipit: Otilia studiază Conservatorul, iar Felix vine de la Iaşi pentru a studia în Bucureşti Medicina, spre invidia Aglaei. Deşi se cunosc din fotografiile din copilărie şi au avut şi o vagă corespondenţă, Felix se simte tulburat în prima scenă a romanului, când ajunge în casa lui Costache, de prezenţa fetei, singura de care se apropiase atât de mult cu excepţia mamei. Portretul fetei este realizat prin ochii lui Felix, care nu înregistrează decât detalii fizice sumare: blondă, cu bucle, faţă măslinie, rochie cu volane, iar portretul lui Felix este realizat de narator, insistând tot asupra aspectului exterior: tânăr în uniformă de licean, atent, „faţa juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţlor mari de păr”.
Relevarea trăsăturilor celor două personaje prin raportare la scene şi exprimarea unei opinii argumentate asupra acestei relaţii din perspectiva finalului
Cele două personaje sunt construite prin mijloace tradiţionale şi moderne. Astfel, ambiguitatea şi comportamentismul sunt tehnici care se regăsesc în portretizarea Otiliei, ţinând de estetica modernismului, întrucât naratorul refuză a explica gesturile fetei, a le însoţi de ilustrarea reflecţiilor personajului feminin, în timp ce Felix este caracterizat mai ales prin faptele şi atitudinile sale. Cucerit de spontaneitatea, graţia şi feminitatea Otiliei, Felix se îndrăgosteşte, dar se simte stânjenit de familiaritatea fetei cu Pascalopol. Imatur şi stângaci, el îşi mărturiseşte mai întâi sentimentele printr-un bilet lăsat în camera Otiliei, pe care ulterior vrea să-l sustragă. Confuz deoarece Otilia nu pomeneşte nimic despre scrisoare, deşi o citise, Felix îi va declara dragostea în timpul vizitei la moşia lui Pascalopol, dar reacţia Otiliei îl deconcertează: ea nu îl respinge, dar nici nu îi încurajează pornirile, menţinând „enigma” alegerii ei între Felix şi Pascalopol. Plecarea cu acesta din urmă la Paris este un moment de derută petru Felix, care o pimeşte însă cu aceeaşi căldură sufletească la întoarcere. Astfel, întreaga relaţie este descrisă exclusiv prin prisma reacţiilor lui Felix, cititorul găsind explicaţii pentru alegerea Otiliei abia în finalul romanului: după moartea lui Costache, Otilia părăseşte la scurt timp casa şi se căsătoreşte cu Felix, căruia îi trimite o carte poştală cu textul: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. De altfel, discuţiile anterioare ale celor doi anticipă gestul fetei: Felix îi mărturisise visul de se realiza în profesie, unde nu ar fi suportat o poziţie superficială, inferioară, astfel încât ambiţia, perseverenţa, spiritul profund intelectual, aplicaţia către studiui sunt trăsăturile care întregesc portretul tânărului în formare, iar gestul Otiliei de a se căsători cu Pascalopol reflectă maturitatea ei, spiritul de sacrificiu în vederea împlinirii profesionale a lui Felix: O alege căsătoria cu Pascalopol nu neapărat pentru a-şi clarifica statutul material, ci mai ales deoarece este conştientă că firea ei capricioasă şi cochetă este nepotrivită viitorului pe care vrea să îl aibă Felix.
În concluzie, cuplul Felix-Otilia rămâne unul dintre cele mai tulburătoare din literatura română, prin sinceritatea şi caracterul platonic al sentimentelor, dar şi prin spiritul raţional care motivează neîmplinirea iubirii.
SCHEMA PERSONAJELOR:
Fam. Girurgiuveanu Clanul Tulea
Costache Giurgiuveanu——–fraţi——Aglae Tulea – Simion
Otilia Mărculescu –Y Felix Sima Titi Aurica Olimpia
(fiica soţiei 2 ) (fiul dr. Iosif Sima Otilia fată bătrână +
↓Y cumnatul lui Costache) (atracţie) Stănică Raţiu
Pascalopol | Ana = Y
| (casatorie, divorţ) →copil, mort
Mariaj, | separare
separare ↓ Stănică + GeorgetaY
Otilia →alt mariaj mariaj
