Sinfest

Roman subiectiv/modern/ de analiza psihologica/interbelic

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

(Camil Petrescu)

I.Încadrarea autorului în context:

Camil Petrescu = romancier interbelic Ultima…(1930) si Patul lui Procust(1933), creator al romanului modern alaturi de L. Rebreanu, dramaturg prin piese precum Act venetian , Suflete tari, Jocul ielelor.

Teoretician prin studii precum Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu predează pentru romanul subiectiv de analiză psihologică, pentru o literatură care să evidenţieze principiul autenticităţii şi anticalofilismul.

II. Conceptia despre roman a lui Camil Petrescu se extrage din studiul Noua structura si opera lui Marcel Proust si din notele de subsol la Patul lui Procust:

a)       Arta are functie gnoseologica: „arta inseamna cunoastere”

b) Preferinta pentru proza psihologica

c)       Interdependenta dintre literatura si stiintele unei epoci: în perioada internelică iau avânt ca ştiinţe psihologia şi psihanaliza, iar în filozofie se dezvoltă intuiţionismul bergsonian (care presupune ideea că realitatea nu poate fi cunoscuta integral obiectiv, ci în funcţie de propria intuiţie şi experienţă de viaţă) şi fenomenologia husserliană (punerea între paranteze a lumii exterioare, deci interesul pentru viaţa interioară)

d)       Sustinator al teoriei  AUTENTICITATII = preferinta pentru o confesiune neliteraturizata, transcrierea nuda, cat mai fidela a starilor interioare ale naratorului

“eu nu pot vorbi onest decat la persoana I ”

e)       Pledoaria in favoarea ANTICALOFILISMULUI = refuzul conventiei stilului, deoarece indeparteaza atentia scriitorului de la pariul autenticitatii

“ toti scriitorii mari nu au talent”

“stilul frumos e opus artei”

f)        Introducerea in text a documentelor intime ( jurnal, articole de ziar)

g)       Elogiul luciditatii = garantia profunzimii dramelor personajelor

“ cata luciditatea, atata drama”

III.Justificarea încadrării romanului într-un anumit current:

1. ultima – roman modern prin eliminarea cronologiei evenimentelor, prin prezentarea vieţii interioare a personajului principal în manieră subiectivă, din perspectiva unui narator hiperlucid, hipersesnsibil şi hiperanalitic.
2. Ultima.. – roman al experientei: Autorul promovează introducerea în text a documentelor intime ( jurnal, articole de ziar) şi face elogiul lucidităţii prin garanţia profunzimii dramelor personajelor: „câtă luciditate, atâta dramă”. În acest context, opera poate fi considerată roman al experienţei, formulă folosită pentru prima dată de Petru Comarnescu într-un articol din presa vermii referitor la prozele unor scriitori precum Anton Holban, Mircea Eliade, Octav Şuluţiu, Constantin Fântâneru sa Max Blecher. Ulterior, formula apare în prefaţa romanului Şantier, semnat de Mircea Eliade, pentru a desemna proza subiectivă ce are în componenţa ei un document autentic şi ai cărei protagonişti sunt intelectuali capabili de introspecţie, hiperlucizi, capabili a transforma orice eveniment aparent nesemnificativ într-o experienţă de (auto)cunoaştere.

Autenticitatea este o trăsătură caracteristică prozei de analiză, care implică refuzul schematismului psihologic şi al problematicii exclusiv sociale. Ea presupune sinceritatea absolută, interesul pentru banalitatea vieţii, renunţarea la stilul frumos (anticalofilism). Ea reprezintă, în concepţia lui Camil Petrescu, condiţia esenţială a originalităţii şi pentru a respecta acest principiu, autorul mărturiseşte că a „împrumutat” jurnalul său de front lui Ştefan Gheorghidiu. În plus, notele de subsol ale paginilor sunt folosite în spijinul autenticităţii, reuşind să suprapună personajul-narator (Gheorghidiu), autorul abstract şi autorul concret (Camil Petrescu).

IV. Teme:

● conditia intelectualului aflat in cautarea absolutului in dragoste; se observa mutarea accentului de pe tematica sociala pe aspectele legate de interioritatea personajului

● descrierea, in maniera demitizata, a razboiului prezentat ca o experienta  de cunoastere;

● mostenirea (tema balzaciana)

● imaginea Bucurestiului interberlic (cursele de cai, plimbările la Şosea, lumea mondenă, lumea politică prin Nae Gheorghidiu, mediul afacerilor prin Tănase Vasilescu Lumânăraru)

V. Componente ale textului:

A. Geneza/ Constructia:

a)       La baza cartii sta experienta de pe front a autorului;

Initial(1929), Camil Petrescu anunta in presa vremii aparitia unui roman cu titlul “Proces verbal de dragoste si razboi” sau a doua romane “ Ultima noapte de dragoste“si “Romanul Capitanului Andreescu”. In 1930 apare romanul propriu-zis, compus prin doua tehnici:

●tehnica “tricotajului” = definitivarea pe etape

●tehnica arhitectului” = adaugarea unor pasaje in urma corecturilor ( ca si Proust)

B. Structura :

a) 2 parti, 13 capitole (6+7) : romanul erotic (Diagonalele unui testament, E tot filozofie…, Asta-i rochia albastră, Ultima noapte de dragoste) si romanul de razboi (Întâia noapte de război, Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu)

b) formula este a “romanului in roman” (Manolescu), deoarece romanul erotic este inclus in cel de razboi, prin procedeul analepsei ( intreruperea firului epic pentru a se relata un eveniment din trecut) => ACRONIA (evenimentele  nu mai sunt relatate in ordine cronologica)

C. Indici spaţio-temporali, incipit, final :

Incipitul acestui text renunţă la convenţiile celui realist, în sensul că nu regăsim descrierile ample şi detaliate ale spaţiilor acţiunii. În capitolul I, La Piatra Craiului, în munte, naratorul este proaspăt locotenent de 23 de ani, concentrat pe front deasupra Dâmbovicioarei deoarece urma intrarea României în război în 1916. Sunt precizaţi, aşadar, indicii spaţio-temporali, iar pregătirile de pe front sunt surprinse într-o manieră stendhaliană, ironic, războiul fiind coborât de pe scena istoriei.

Din capitolul următor, „Diagonalele unui testament”, aflăm motivul stării de urgenţă sufletească a lui Gheorghidiu din incipit: suspectându-şi soţia de adulter, el vrea să obţină o permisie pentru a o vizita la Câmpulung, unde aceasta se retrăsese în eventualitatea izbucnirii războiului. Astfel,  protagonistul vine la popota ofiţerilor pentru a-şi reînnoi cererea, în ciuda faptului că superiorii i-o respinseseră în repetate rânduri. Asistă la o discuţie pe tema unui articol de ziar despre achitarea unui soţ care-şi ucisese soţia şi pe amantul acesteia din gelozie, articol care declanşează expunerea părerilor despre iubire ale sale şi ale celorlaţi ofiţeri. Se conturează astfel în incipit şi statutul moral şi intelectual al lui Gheorghidiu, proaspăt absolvent al Facultăţii de Filozofie, spirit hiperlucid, hiperanalitic şi hipersensibil, incapabil de compromis, pentru care înrolarea reprezintă o experienţă de cunoaştere esenţială în formarea individului.

Finalul este specific romanului modern prin caracterul deschis: venit de pe front într-o permisie în urma unei răni, Gheorghidiu se întâlneşte cu Ela cu totul schimbat. Primeşte de la cunoscuţi o corespondenţă de încurajare bogată, dar care cuprinde şi o anonimă referitoare la adulterul Elei. Experienţa de cunoaştere pe care a reprezentat-o războiul se observă în atitudinea faţă de acest bilet: dacă înainte de a pleca pe front Gheorghidiu ar fi sacrificat totul pentru confirmarea adulterului Elei, acum această posibilitate îl lasă indiferent, deoarece abssurditatea morţii aproapelui i-a provocat i suferinţă mult mai mare decât posibila trădare în iubire a unei femei. Gheorghidiu se hotărăşte să divorţeze, lăsându-i Elei bani, casele de la Constanţa, obiectele şi cărţile din casă, „adică tot trecutul”, în sensul eliberării. Totuşi, finalul experienţei de cunoaştere a personajului îl aflăm din notele de subsol ale romanului Patul lui Procust,  unde se precizează că Ştef dezertează de pe front.

D. Tehnici narative :

a) romanul erotic (cap.2-5) este introdus prin tehnica MEMORIEI INVOLUNTARE = procedeu proustian ce consta in rememorarea trecutului in mod neintentionat in urma stimularii unui simt sau a producerii unui eveniment nesemnificativ: în roman discuţia de la popotă, fapt nesemnificativ, declanşează rememorarea de către naratorul personaj a poveştii de dragoste cu Ela, cu scopul autoeliberării de povara sentimentelor confuze, de durerea incertitudinii, de obsesia geloziei.

b) alternarea a 2 forme de descriere autobiografica /de document intim:

●roman de razboi = confesiune de tip jurnal

●roman erotic = confesiune retrospectiva de tip memorii, scrisa intr-o situatie limita, cu scopul depasirii unei situatii de criza interioara

F. Conflicte: dacă în romanele realiste esenţiale sunt conflictele exterioare, în Ultima… conflictul interior al personajului vizează o constantă contradicţie între lumea ideilor sale absolute, între formularea unor concepţii utopice, care nu acceptă nici cel mai mic compromis, şi realitatea care infirmă acest sistem axiologic. Spirit hiperlucid, el reface prin retropspecţia din capitolele II-V o radiografie a stărilor contradictorii resimţite în timpul căsătoriei. Prima carte nu este neapărat un roman erotic, cât o “monografie a îndoielii” (Constantin Ciopraga), în care orice reacţie a femeii şi fiecare ieşire a cuplului devine prilej de introspecţie. De exemplu, excursia la Odobeşti reprezintă una dintre scenele ce evidenţiază spiritul interogativ, hipersensibil şi hiperanalitic al lui Ştefan. Pentru acesta fiecare gest al soţiei, poziţia corpului, surâsul afişat şi familiaritatea cu G. reprezintă tot atâtea ocazii de autoanaliză, declanşând revelaţii asupra iubirii. Prin alternarea  stărilor sufleteşti ale personajului,  se exprimă efortul unei conştiinţe de a ordona lumea conform structutrii sale interioare, supuse relativismului.

Astfel, la nivelul structurii şi al firului epic, accentul se muta de pe relatarea faptelor pe reflexul lor in constiinta personajului: firul epic mai restrans decat in romanele realiste, evenimentele fiind doar pretextul ce declanseaza introspectia / autoscopia

VI. Nivelul personajelor:

a)       Spre deosebire de estetica realista, care prefera personajul tipic in situatii tipice si in stricta dependenta cu mediul social, eroii lui Camil Petrescu sunt intelectuali aflati in cautarea absolutului in dragoste, spirite problematizante preocupate de clarificarea propriilor trairi.

b)       Statutul de intelectual rezida in calitatea lui Gheorghidiu de absolvent al facultatii de Litere si Filozofie, in gustul sau pentru lectura, preferinta pentru studiile de filozofie, spiritul interogativ si dilematic, folosirea unui limbaj neologistic si enuntarea unor fraze cu caracter axiomatic.

c)       El isi creeaza un sistem propriu de valori fiind un intelectual: hipersensibil, hiperlucid, hiperanalitic

d)       Doua experiente fundamentale de cunoastere îi modeleaza spiritul

●cea erotica,in care idealul iubirii absolute formulat in urma discutiei de la popota este infirmat de realitate

●cea legata de razboi in urma careia Gheorghidiu intelege ca posibila tradare in dragoste a unei femei este incomparabila cu absurditatea mortii aproapelui cu durerea pierderii celor dragi,cu ororile razboiului => razboiul il vindeca de esecul in dragoste.

e)       Modalitatile de caracterizare:

●autocaracterizare prin monolog interior

●indirecte -  prin discutii, ganduri, atitudini evidentiate prin tehnici moderne precum introspectia, fluxul constiintei (= prezentarea unor ganduri sau evenimente fara a avea o ordine cronologica prestabilita)

f)        Prinicipalele trasaturi de caracter:

●spirit interogativ

●insetat de cunoastere

●pasionat de lectura

●inadaptat social si incapabil de compromis

●orgolios (vezi discutia de la popota)

●dominat de indoiala si victima a geloziei, astfel incat romanul erotic este de fapt o “monografie a indoielii” (Constantin Ciopraga)

●ostentatia neologismului si refuzul cliseelor in exprimare

g)       Este un narator-personaj, evenimentele fiind relatate dintr-o persepctiva subiectiva, ceea ce face din Gheorghidiu un narator necreditabil; astfel, se preia de la Proust si procedeul unitatii de perspectiva, care va fi inlocuit in “Patul lui Procust” de pluriperspectivism

h)       Conceptia despre iubire: Gheorghidiu rosteste fraze din care se deduce ca limbajul colocvial si plin de clisee al ofiterilor de la popota îl irita. El nu vede in iubire un set de reguli, ci o traire intensa si refuza si formula superficiala a lui Corabu, adept al despartirii fara regrete,fara resentimente. Gheorghidiu considera ca orice iubire rerprezinta o comuniune a spiritului, o “cristalizare” in sens sthendalian ce presupune timp si profunzime,devotament si purificare.

i)         La sfarsitul romanului se pune intrebarea daca Stefan Gheorghidiu este un invins:

●Da, in ceea ce priveste casnicia cu Ela

●Nu, intrucat Stefan gaseste in sine forta de a depasi esecul in dragoste, reorganizandu-si sistemul de valori (analogie cu Pietro Gralla).

VII. Viziunea asupra razboiului reprezinta o noutate in literatura romana : Camil Petrescu inlocuieste viziunea exceptionala de tip romantic asupra razboiului ( din poeziile lui Alecsandri) cu o viziune in descendenta tolstoiana (“Razboi si pace”) sau sthendaliana (“Manastirea din Parma”) ce demitizeaza razboiul, coborandu-l de pe scena istoriei : sunt prezentate lipsurile soldatilor si sentimentele dominante de teama, frica, incertitudine, revolta impotriva absurditatii luptei, suferinta provocata de moartea aproapelui, pe fundalul unor lupte in care curajul este de fapt o forma a instinctului de autoaparare

VII. La nivel naratologic: În centrul operei se află naratorul personaj, relatând la persoana I, deci în manieră subiectivă, evenimentele capitale pentru existenţa sa: Ştefan Gheorghidiu, absolvent al Facultăţii de Filozofie, se află concentrat „la Piatra Craiului în munte” şi este frământat de bănuiala adulterului soţiei sale, Ela. Provocat de un fapt banal să-şi rememoreze trecutul erotic, el va găsi forţa interioară de a depăşi eşecul în dragoste în urma participării la marea conflagraţie, unde înţelege că moartea absurdă a semenilor este mai gravă decât posibila trădare în dragoste a unei femei. Naratorul relatează în calitate de actor al evenimentelor, astfel încât perspectiva narativă este actorială şi îi corespunde o viziune naratologică „împreună cu”.

●naratiune la persoana I

●narator personaj; subiectiv, necreditabil

●perspectiva actoriala, viziune “ impreuna cu”

●raportul intre instantele narative:

Autor = Camil Petrscu (abstract, concret)

Narator= personaj = Stefan Gheorghidiu

Alte personaje = Ela, G(Gregoriade), Dimiu, Corabu, Unchiul Tache, Nae Gheorghidiu, Tănase Vasilescu Lumânăraru, Anişoara

Cititorul (abstract, concret)

VIII. Viziunea despre lume a autorului:

În opinia mea, viziunea lui CP despre lume se suprapune peste viziunea persoanjului său, un intelectual care îşi creează propriul sistem de valori, incapabil de compromise cu ceilalţi sau cu sine însuşi, văzând în iubire şi război două experienţe de autocunoaştere şi de paradoxală  regenerare interioară.

Prin folosirea introspecţiei ca modalitate de sondare a stărilor sufleteşti până la nuanţe infinitezimale, prin relatarea la persoana I şi monologul interior, prin tehnica fluxului conştiinţei, identificată în a doua parte a romanului, când naratorul retranscrie întregul cadru al desfăşurării razboiului, romanul lui Camil Petrescu este expresia autentică a romanului de analiză, subiectiv, al experienţei.

CUPLUL ŞTEF-ELA

Prezentarea situaţiei iniţiale a  celor două personaje ce formează cuplul

Cuplul Ştefan Gheorghidiu-Ela domină mai ales prima parte a romanului, cu precădere capitolele II-VI, iar din Cartea a doua ultimul capitol. Discuţia de la popotă reprezintă un fapt banal care declanşează gestul rememorării de către Ştef a iubirii cu Ela, cu scopul reordonării trăirilor şi al depăşirii crizei lăuntrice. Cei doi au fost colegi la Universitate, el student la Facultatea de Filozofie, ea studentă la Litere, deci având formaţie de intelectuali. Preocupările pentru lectură diferă în intensitate: în timp ce pentru Ştef actul lecturii reprezintă un element indispensabil al formaţiei sale, Ela merge la cursuri de istoria filozofiei şi de matematică superioară doar pentru a fi aproape de bărbatul pe care îl iubeşte. Capitolul E tot filozofie… prezintă intimitatea celor doi şi afişarea unei superiorităţi a bărbatului care îi ţine Elei o lecţie despre relativismul kantian şi intuiţionismul bergsonian. Totuşi, nici personajul feminin nu se complace în ignoranţă, numai că sfera lecturilor sale vizează mai ales literatura, Anatole France fiind unul dintre scriitorii ei preferaţi.

Cei doi se căsătoresc din dragoste, în ciuda ironiilor familiei la adresa alegerii lor. Din capitolul Diagonalele unui testament aflăm că Nae şi Tache Gheorghidiu, unchii lui Ştef, îl consideră pe acesta la fel de lipsit de simţ pragmatic ca şi pe tatăl lui, căsătorit tot din dragoste cu o fată săracă.

Pe de altă parte, în evoluţia vieţii de familie se disting cel puţin trei etape. Prima dintre acestea o reprezintă cea de dinaintea primirii moştenirii de la unchiul Tache. Confesiunea retrospectivă şi subiectivă a protagonistului prezintă viaţa fericită a cuplului, consumată în lecturi, petreceri intime cu prietenii, gesturi care le creează o aură de pereche inseparabilă. Odată cu primirea moştenirii, apare o breşă prin atitudinea diferită a celor doi faţă de noul lor statut material: Ştef este liniştit în măsura în care traiul lor este asigurat, iar Ela, spirit pragmatic, se gândeşte ori să investească banii, ori să se bucure de ei alături de soţul ei. De aceea ei se vor implica indirect în afaceri alături de Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu Lumânăraru, prin cumpărarea unei metalurgii, care nu se va dovedi profitabilă. Întâlnirea cu Anişoara, o verişoară a lui Ştef care face parte din societatea bucureşteană mondenă, reprezintă pentru cuplul Ştef-Ela începutul unei noi etape. Ieşirile devin din ce în ce mai numeroase: ei merg la premierele spectacolelor de teatru sau cinematografice, cursele de cai le devin indispensabile, ca şi ieşirile în “bandă”. La una din serate apare şi Gregoriade, avocat şi bun dansator, presupus amant al Elei. Cochetăria şi intimitatea soţiei sale cu acest intrus, pe de o parte, spiritul orgolios şi îndoiala continuă a lui Ştef, pe de altă parte, macină treptat cuplul, astfel încât finalul cărţii dechide cea de-a treia etapă a vieţii lor: întors de pe front în Bucureşti pentru o permisie în vederea vindecării unei răni, protagonistul cere divorţul şi se hotărăşte să-i lase Elei toată moştenirea, văzând în acest gest o eliberare de trecut.

Relevarea trăsăturilor fiecăruia dintre cele două personaje, prin raportare la scene reprezentative pentru evoluţia cuplului

În ciuda subiectivităţii naratorului, care furnizează cititorului o imagine a personajului feminin filtrată de propria perspectivă, câteva scene din roman scot în evidenţă trăsături ale celor doi membri ai cuplului. Conceptia despre iubire a lui Ştef Gheorghidiu, expusă la începutul romanului în scena de la popotă, aminteşte de idealul lui Pietro Gralla din Act veneţian.  El nu vede în iubire un set de reguli sau compromisuri, nici o înţelegere care se poate uşor anula, ci o trăire intensă, o comuniune a spiritelor, o „cristalizare” în sens stendhalian ce presupune timp si profunzime, devotament si purificare.

Odată ce viaţa cuplului se suprapune pe cea socială, succesiunea de întâmplări relatate alimentează faptul că Ela-idee va fi infirmată de Ela-realitate. Excursia la Odobeşti reprezintă una dintre scenele ce evidenţiază spiritul interogativ, hipersensibil şi hiperanalitic al lui Ştefan. Pentru acesta, fiecare gest al soţiei, poziţia corpului, surâsul afişat şi familiaritatea cu G. reprezintă tot atâtea ocazii de autoanaliză, declanşând revelaţii asupra iubirii. Prin alternarea  stărilor sufleteşti ale personajului,  se exprimă efortul unei conştiinţe de a ordona lumea conform structurii sale interioare, supuse relativismului. Orgolios, el va adopta un comportament similar cu al Elei la următoarea ieşire, ceea ce trezeşte gelozia şi invidia soţiei. Apoi, devine răzbunător în urma refuzului Elei de a pleca de la o anumită petrecere, aducând în patul conjugal o femeie de stradă, doar pentru a-şi satisface orgoliul rănit, ceea ce va duce la separarea temporară a cuplului.

În timp ce despărţirea îi provoacă suferinţe greu de îndurat, Ela dovedeşte acelaşi orgoliu în momentul când, bolnavă fiind, refuză ajutorul lui Ştef şi îi creează acestuia impresia unui confort spiritual şi material, deşi nimeni nu o vizitează şi este silită să amaneteze bijuterii.

După împăcare, pe Ştef îl caracterizează aceeaşi hipersensibilitate, iar romanul devine monografia geloziei şi a îndoielii. Ştef se dovedeşte a fi un inadaptat social, iar Ela consideră  stângăcia vestimentară a soţului şi neştiinţa lui de a dansa forme ale inferiorităţii. Spirit pragmatic, ea va cere soţului clarificarea situaţiei ei materiale în eventualitatea pierderii lui pe front, cunoscând atitudinea mamei lui Ştef faţă de averea moştenită de la unchiul Tache. Pentru Ştef însă, toate aceste preocupări pentru lumea exterioară fiinţei, îndepărtate de afect şi de intelect, accentuează falia dintre el şi Ela, ducând la decizia finală a despărţirii. Participarea la război, la drama colectivă a umanităţii este, prin urmare, o experienţă de cunoaştere în urma căreia el înţelege că durerea provocată de eventualul adulter al nevestei reprezintă o formă inferioară de suferinţă în raport cu absurditatea războiului şi a morţii aproapelui.

Astfel, pentru Ştefan Gheorghidiu retrăirea experienţei erotice are rolul reordonării sistemului de valori, reliefând trăsături ale personajului precum spiritul problematizant şi interogativ, luciditatea şi hipersensibilitatea.

Din confesiunea protagonistului se poate reconstitui un portret fizic al personajului feminin: Ela este o femeie frumoasă, blondă cu ochi albaştri, elegantă. Deşi filtrat de perspectiva subiectivă a naratorului-personaj, portretul ei moral însumează trăsături precum gustul pentru existenţa mondenă, spiritul pragmatic, cochetăria, orgoliul, intensitatea suferinţei, puterea de adaptare.

Exprimarea unei opinii argumentate asupra relaţiilor dintre cele două personaje, din perspectiva finalului conflictului

În concluzie, finalul deschis al romanului constă în despărţirea celor doi, Ela acceptând divorţul propus de Ştef. Astfel, cuplul fericit care la începutul romanului are un statut social şi material lipsit de pretenţii evoluează spre o existenţă mondenă, asigurată de îmbunătăţirea considerabilă a statutului material, care va conduce, pe fundalul unor diferenţe de structură interioară, la separare.

Raportul dintre timpul chronologic şi cel psihologic:

Argument 1 : O primă observaţie în discutarea raportului dintre cele două timpuri o reprezintă faptul ca prozatorul român preia de la scriitorul francez Marcel Proust nu numai procedeul eului central, al unităţii de perspectivă sau memoria involuntară, ci şi modificarea raportului dintre timpul cronologic şi cel subiectiv, psihologic. Mario Vargas Llosa disociază, în afirmaţia dată, între timpul obiectiv, împărţit convenţional în unităţi egale pentru toţi (săptămâni, zile, ore, minute) şi durata subiectivă, timpul psihologic, flux continuu, devenire neîntreruptă imposibil de divizat în unităţi egale, căci fiecare minut diferă de celelalte prin încărcătura emoţională. Dacă timpul convenţional este identic pentru toată lumea, trăirea duratei diferă de la o persoana la alta. Cele două dimensiuni temporale se regăsesc în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război: timpul obiectiv corespunde realităţilor exterioare, dintre care cea mai evidentă o constituie experienţa războiului descris în manieră demitizată, iar timpul subiectiv constă în pasajele ce prezintă reflexul faptelor în conştiinţa protagonistului.

Argument 2: O altă deosebire între cele două timpuri derivă din acronia observabilă la nivelul firului epic: romanul erotic este concentrat în capitolele II-V şi reprezintă o analepsă introdusă prin procedeul memoriei involuntare, căci un fapt banal – discuţia de la popotă – declanşează retrospecţia lui Gheorghidiu. Evenimentele romanului erotic sunt relatate, totuşi, cronologic, iar în romanul de război tehnica este cea a fluxului conştiinţei, căci naratorul retranscrie întregul cadru al desfăşurării razboiului, fără a urmări o relaţie cauză-efect.

Arg 3: Un alt element important în discutarea relaţiei dintre cele două timpuri este dilatarea anumitor secvenţe în funcţie de încărcătura lor emoţională. Excursia la Odobeşti reprezintă, de exemplu, un  prilej pentru narator de a interpreta fiecare gest al Elei, de a prezenta revelaţiile în planul coştiinţei şi stările contradictorii declanşate de flirtul Elei cu Gregoriade. O altă scenă ilustrativă este descoperirea biletului scris de Anişoara, pe care într-o primă fază îl consideră proba nevinovăţiei Elei, după care construieşte un întreg edificiu de presupuneri care o incriminează ca fiind complice cu Anişoara şi menajera casei în plasarea ulterioară a biletului printre hârtiile sale, cu scopul de a-i revoca hotărârea de divorţ. Fapte banale sunt exacerbate de sensibiltatea „năzdrăvană”, cum o numeşte doamna cu păr argintiu, a potagonistului, astfel încât ele ocupă substanţiale pagini din roman.

Arg 4: De asemenea, tensiunea vieţii interioare a lui Gheorghidiu vine din jocul dintre cele două perspective temporale: timpul narării/discursului din prezentul ordonat cronologic din romanul de război este dublat de timpul istoriei, al evenimentelor relatate. Avem, aşadar, o dublă perspectivă asupra evenimentelor timpului exterior: pe de o parte cea care derivă din analizarea trecutului relaţiei cu Ela, detaşată de evenimente, lucidă şi analitică, pe de altă parte perspectiva romanului de război, imediată evenimentelor, o stare de urgenţă sufletească ce se caracterizează prin transcrierea tuturor detaliilor care coboară războiul de pe marea scenă a isoriei, îndepărtându-l de literatura romantică a faptelor excepţionale. Ştiind continuarea evenimentelor, Ştef sesizează anumite aspecte ale vieţii de cuplu în urma acestui examen retrospectiv, îşi explică anumite gesturi, înţelege anumite alegeri sau acte ale Elei. Pe front, însă, sub teroarea ameninţării cu moartea, el transcrie, ca într-un jurnal, imagini halucinante (capete zdrobite, braţe amputate, moartea aproapelui) şi confirmă existenţa unui singur sentiment care înlocuieşte mitul curajului: frica de moarte.

Arg.5: Nu în ultimul rând, această disociere între cele două timpuri evidenţiază  trăsături fundamentală a lui Ştefan Gheorghidiu: hiperluciditatea şi inadaptarea la societate. În ciuda faptului că pare preocupat exclusiv de realităţi sufleteşti, suferinţa sa provine şi din nepotrivirea dintre propriul efort de a organiza lumea după sistemul personal de valori şi lumea exterioară, capabilă de compromisuri. Separarea celor doi în final este sfârşitul unui proces declanşat de evenimentele exterioare cuplului: vizita la unchiul Tache şi ispitele unei existenţe mondene.

Concluzii: Prin urmare, raportul dintre timpul cronologic şi cel psihologic este esenţial în înţelegerea caracterului modern al romanului, Camil Petrescu mânuind cu dexteritate tehnici, convenţii, procedee ce fac din publicul cititor un participant activ la actul interpretării.