Contextul istoric:

Perioada paşoptistă a reprezentat pentru literatura română o epocă de afirmare, de renaştere şi de progres, fiind caracterizată prin eforturile scriitorilor paşoptişti de sincronizare cu Occidentul şi de modernizare a structurilor epice, lirice şi dramatice.

În acest context, scriitori precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu sau Gh. Asachi se vor impune nu numai în calitate de autori de texte literare, ci şi ca iniţiatori ai unor proiecte culturale importante, dintre care amintim crearea teatrului românesc ca instituţie şi ca repertoriu naţional, înfiinţarea unor societăţi culturale şi nu în ultimul rând crearea şi diversificarea presei româneşti.

Ideologia literară promovată de studiul „Introducţie”:

Dintre publicaţiile epocii, Dacia literară reprezintă revista cu cel mai mare impact asupra contemporanilor şi a posterităţii, în ciuda suprimării după numai trei numere duble: apărută în 1840, revista cuprinde în primul număr un articol program intitulat „Introducţie” la „ Dacia literară” şi semnat de Mihail Kogălniceanu, care poate fi considerat crezul artistic al paşoptiştilor, documentul lor de legitimare culturală, întrucât le rezumă iniţiativele culturale şi concepţia despre literatură. Este o publicaţie de directivă, cu importantă autoritate, deoarece va contribui la impunerea unei noi direcţii în literatura română.

Kogălniceanu începe articolul-program prin elogierea meritelor de pionierat ale predecesorilor săi, care au creat primele reviste din cultura română: Ion Heliade-Rădulescu pentru Curierul românesc în Ţara Românească, Gh. Asachi pentru Albina românească în Moldova, G. Bariţiu pentru Foaie pentru minte, inimă şi literatură în Transilvania. El nu are numai cuvinte de laudă, ci le aduce două reproşuri: preponderenţa articolelor pe teme politice în paginile unor reviste care se voiau culturale şi excesul de provincialism („coloră locală”), în sensul că promovau numai informaţiii referitoare la viaţa culturală din provincia respectivă. Astfel, Dacia literară îşi propunea să fie o revistă în ale cărei pagini să se regăsească exclusiv articole pe teme literare şi fragmente ale creaţiilor de ultimă oră, ale căror autori să aparţină tuturor celor trei provincii româneşti.

Titlul revistei nu este, aşadar, ales întâmplător, ci reflectă pe de o parte un criteriu în baza căruia vor fi selectate textele ce vor compune revista, respectiv cel literar-estetic, pe de altă parte anunţă şi pregăteşte la nivel cultural şi spiritual unirea politică a celor trei provincii româneşti, care a avea loc in 1859 prin Unirea Principatelor (Moldova şi Ţara Românească) şi ulterior în 1918 prin unirea tuturor provinciilor româneşti: „aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, fieştcare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său.”

Una dintre cele mai importante idei din acest articol este promovarea unei literaturi originale şi naţionale, prin diminuarea excesului de traduceri şi a imitaţiei litreraturii occidentale, în speţă cea franceză, deoarece „omoară în noi duhul naţional”. Astfel, paşoptiştii combat superficialitatea şi îndeamnă la crearea unor opere care să reflecte realitatea şi spiritualitatea românească, scrise într-o limbă literară şi unitară.

În acest sens ei oferă contemporanilor câteva repere tematice pentru creaţiile lor: ei le recomandă să se inspire din trecutul patriei, din folclor şi din frumuseţile naturii, ceea ce reflectă orientarea lor estetică spre romantism. Opere precum Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Românii supt mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Umbra lui Mircea. La Cozia de Gr. Alexandrescu, Legendele istorice de D. Bolintineanu, Mărgăritărele sau Doine de V. Alecsandri ilustrează conformarea paşoptiştilor la imperativul lui Mighail Kogălniceanu.

Autorul articolului program resimte necesitatea instituirii unui spirit critic obiectiv în cultutra epocii, pentru a preîntâmpina amestecul valorilor cu non-valorile: „critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrajmaşi ai arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare”.

Nu în ultimul rând, paşoptişii de la Dacia literară luptă pentru impunerea unei limbi române literare şi unitare, eliminând excesul de cuvinte greco-turceşti din lexic, preferând neologismul de origine latină, luptând pentru impunerea alfabetului latin şi a principiului fonetic în ortografirea limbii române şi înlăturând formele dialectale. Aşadar, Introducţie la Dacia literară rămâne textul reprezentativ al ideologiei paşoptiste, ilustrând înalta conştiinţă scriitoricească a unei intregi generaţii.

„Zburătorul” de Ion Heliade-Rădulescu:

Ion Heliade-Rădulescu este o personalitate a epocii pasoptiste, remarcabil prin contributia sa la dezvoltarea invatamantului romanesc, a presei (Curierul romanesc si suplimentul Curier de ambe sexe) si a literaturii romane, cu precadere a poeziei prin elegii si poeme epice, dar mai ales prin capodopera sa Zburatorul, publicata in 1844.

Poezia citata respecta indemnul lui Kogalniceanu din Introductia la DL din 1840, respectiv acela de a scrie o literatura nationala inspirata din folclor, trecutul istoic si natura.

Tema o constituie prezentarea suferintelor unei fete nubile, explicabile mitologic (prin mitul Zbur) si curabile magic(prin apelul la descantec).

Structural, poemul cuprinde trei secvenţe: strofele 1-12  cuprind monologul Floricai adresat mamei, în care fata descrie stările contradictorii provocate de venirea zburătorului. În monologul Floricai principalele figuri de stil sunt antiteza,(„Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc”, „Si cald, si rece, uite ca-mi furnica prin vine”), exclamatiile si interogatiile retorice (“Oar’ ce sa fie asta?”, „Obrajii… unul arde si altul mi-a racit!”), avand rolul de a exprima starea psihica de confuzie a tinerei fete. De asemenea, monologul se caracterizeaza prin prezenta regionalismelor si a elementelor populare precum verbele iotacizate (auz, prinz de veste), cuvintele din registrul popular (vapaiaza, manzat, colea, ici) sau prin interjectii (zau !), toate confernd textului spontaneitate, oralitate, autenticitate.

Strofele 13-20 compun pastelul terestru si cosmic al inserarii,  compus predominant din imagini auditive (vitele muginde, gemete de muma) si dinamice (zglobii sarind viteii la uger alerga), care se atenueaza treptat pana la realizarea unui tablou static : Tacere este totul si nmiscare plina, Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina. Pastelul cosmic cuprinde o succesiune de imagini vizuale, dintre care cea mai semnificativa este caderea unei stele, ce anticipa venirea Zburătorului.

Ultima parte a poemului cuprinde strofele 21-26, compusă din două secvenţe: dialogul celor două surate si portretul Zburătorului. Dialogul suratelor este creat in acelasi registru popular si colocvial, bogat in elemente populare (împelitatu, leicuţă, spurcatu, lipitură, folosit cu sensul de zmeu). Un rol important il are portretul Zburătorului, compus din elemente ale mitologiei populare ce accentueaza aspectul sau luminos (balaur de lumina cu coada-nflacarata/ si pietre nestemate luce pe el ca foc), din elemente ale portretului eroului din basme (tras ca prin inel, ca brad un flacaiandru , balai, cu par de aur) si prin ironia suratelor (un nas – ca vai de el), semn al faptului ca  ele posedă remediul impotriva acestui duh malefic. Folosirea imprecaţiei  (bata-l crucea !, Fereasca Dumnezeu !) întăreşte dispretul suratelor.

Ion Heliade-Rădulescu nu este singurul creator paşoptist a cărui operă ilustrează ideologia Daciei literare. Interesul pentru folclor al scriitorilor din epocă se materialoizează şi prin culegeri cum este cea  realizată de Vasile Alecsandri,  “Poezii poprale ale românilr. Balade. (Cântice bătrâneşti)”, sau “Legendele sau basmele românilor”, culese de Petre Ispirescu. Astfel, întoarcerea la valorile tradiţionale rămâne, pentru paşoptişti, sursa esenţială a creării unei literaturi care să ne individualizeze la nivel european.

Eugen Lovinescu şi modernismul

Contextul interbelic:

Epoca interbelică reprezintă o perioadă esenţială în dezvoltarea literaturii române şi datortă faptului că eseistica şi critica literară sunt la înălţimea poeziei şi a prozei. Deşi în primii ani ai secolului al XX-lea Nicolae Iorga sau Garabet Ibrăileanu practică o critică de direcţie ce promovează criterii precum eticul sau etnicul în evaluarea operelor de artă, după 1920 critici precum Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu sau Octav Şuluţiu (a treia generaţie maioresciană) dezvoltă critica foiletonistică, de întâmpinare a noilor talente, sincronizând astfel demersul analitic cu literatura epocii.

Importanţa criticii lovinesciene:

Numele cu cea mai mare rezonanţă în critica literară din perioada interbelică rămâne Eugen Lovinescu: fiind cel mai important critic de direcţie de după Titu Maiorescu (face parte din a două generaţie maioresciană alături de Paul Zarifopol sau D. Caracostea), el a impus modernismul şi a contribuit la sincronizarea culturii române cu formele celei europene, proclamând, pe linia părintelui său spiritual din epoca marilor clasici, autonomia esteticului.

Etape şi principale direcţii teoretice:

În evoluţia activităţii sale se disting mai multe etape: Paşi pe nisip (1906) şi primele volume din Critice (1909-1910) reprezintă faza în care Lovinescu încearcă să depăşească activitatea normativă în descendenţă maioresciană şi să proclame impresionismul ca metodă critică, prin care înţelege refuzul dogmatismului, încercarea de a atinge sufletul creaţiei, personalitatea scriitorului prin sugestie. Astfel, el combate sămănătorismul şi poporanismul, curentele în vogă la începutul secolului, reactualizând principiul gratuităţii artei şi modelul maiorescian într-o epocă de confuzii ideologice.

Etapa maturităţii criticului se leagă de activitatea la revista şi cenaclul Sburătorul. Dacă revista a avut apariţii temporare (1921-1922, apoi 1926-1927), cenaclul a reprezentat o activitate constantă a criticului în a cărui locuinţă se ţineau şedinţele. Astfel, el va câştiga autoritatea de care nu se bucurase până atunci şi devine teoreticianul şi promotorul modernismului, un concept suficient de larg astfel încât să cuprindă atât realismul obiectiv al lui Rebreanu, cât şi ermetismul poeziei lui Ion Barbu.

După 1922 apar lucrările de sinteză ale autorului: Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (1926-1929, reeditată în 1937). Prima dintre cele două opere citate cuprinde formularea tezelor modernismului lovinescian pornind de la teoria imitaţiei preluată de la sociologul francez Gabriel Tarde: pe modelul conceptului  saeculum (Tacitus), Lovinescu vorbeşte despre un spirit al veacului, care s-ar defini prin totalitatea condiţiilor şi a valorilor estetice, a  formelor sensibilităţii valabile pentru toate popoarele dintr-o epocă. Cum în secolul al XX-lea iau amploare mijloacele de transmitere a informaţiilor, se produce o „internaţionalizare a curentelor”, ceea  ce duce, în aparenţă, la uniformizarea culturilor. Criticul susţine că în baza acestui proces, culturile mai puţin evoluate suferă influenţa celor avansate, astfel încât literatura română va suporta influenţele celei occidentale, în doi paşi: imitaţia, simularea, respectiv etapa preluării modelelor considerate de Maiorescu „forme fără fond”, văzută ca o pregătire a apariţiei fondului, apoi stimularea, respectiv asimilarea acelor forme pe fondul individualizaor, unic, al fiecărei culturi. Astfel, Lovinescu nu reneagă tradiţiile populare, ci le consideră realităţi care pot legitima cultura română la nivel european. Teoriile sincronismului şi a diferenţierii se opun, aşadar, opticii maioresciene, ce combătea formele fără fond, Lovinescu fiind convins că numai preluarea acestora creează premisele apariţiei fondului.

Istoria literaturii române contemporane prezintă consecinţele acestei teorii în literaratură şi direcţia promovată de Lovinescu. El pledează pentru intelectualizarea poeziei şi a prozei, pentru evoluţia de la epic la liric şi pentru abandonarea tendinţei didacticiste din poezie, iar în proză pentru romanul urban şi pentru evoluţia de la subiectiv la obiectiv, în sensul deliricizării prozei, a neutralizării vocii narative. De aceea scriitori care reflectă aceste tendinţe şi care exemplifică direcţia modernistă sunt Ion Barbu sau Tudor Arghezi (căruia îi apreciază materialismul imaginarului poetic şi puterea de a înnobila cuvântul vulgar) în poezie, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu sau Anton Holban în proză.

Preferând critica sincronică celei istorice, Lovinescu face în acest volum, pe care în 1937 îl reeditează sub o nouă formă, adaptată la noile apariţii, un tablou ce cuprinde judecăţi nete despre toţi autorii interbelici. Dacă Maiorescu nu a simţit nevoia de a-şi actualiza studiile, Lovinescu vorbeşte despre revizuiri încă de la 1915, ceea ce anticipă teoria mutaţiei valorilor estetice. Revizuirile reprezintă reevaluarea unei configuraţii fals valorice, reaprecierea unor autori ale căror merite stabilite demult se perpetuează fără discernământ în masele publicului. Astfel, cândva marele prozator Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti este considerat un miniaturist, după cum Vlahuţă, prin talentul său discursiv şi instructiv, este doar o verigă între două valori, Eminescu şi Coşbuc. Deficitar înţeleasă ca o inconsecvenţă a criticului cu el însuşi, ca o schimbare/abandonare a opiniilor formulate anterior, mutaţia valorilor estetice este pusă în relaţie de fapt cu ideea conform căreia de operele trecutului nu ne putem apropia afectiv, ci numai intelectual, întrucât sensibilitatea contemporană nu se suprapune gusturilor epocilor precedente, esteticul dintr-o operă fiind abordat diferit odată cu trecerea timpului. Astfel, conţinutul unei opere rămâne acelaşi, dar interpretările evoluează cu timpul. Un exemplu dat de autorul însuşi este romanul ce îl are protagonist pe Don Quijote, scris de Cervantes ca o parodie a romanelor cavalereşti, dar citit astăzi ca o parabolă a idealismului omului modern, în opoziţie cu spritul pragmatic al lui Sancho Panza. Prin revizuiri şi mutaţia valorilor estetice, Lovinescu distinge practic între prestigiul cultural şi adevărata valoare estetică.

Ultimii ani de activitate literară se leagă de crearea unor studii monografice pe marginea operelor lui Titu Maiorescu, în contextul în care toţi clasicii sunt readuşi în actualitate şi analizaţi printr-o nouă optică (Eminescu şi Creangă de Călinescu, Caragiale de Cioculescu): Titu Maiorescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică. Memorii şi Aquaforte sun volumele ce cuprind o istorie vie a literaturii epocii prin portretele făcute scriitorilor, care fac din Lovinescu „făuritorul limbajului nou al criticii româneşti moderne”.

Concluzii:

Impunând primatul şi autonomia esteticului în dauna altor valori ale operelor de artă, Lovinescu devine cel mai important critic de direcţie din perioada interbelică. Prin încurajarea poeziei intelectualizate, a prozei urbane de analiză psihologică şi a criticii eseistice, Lovinescu a contribuit la modernizarea literaturii române. Fără a avea gustul monumentalului, precum Călinescu,  şi preferând critica sincronistă, Lovinescu rămâne, prin acţiunea sa de ecarisaj critic şi prin promovarea unor autori precum Rebreanu, Camil Petrescu sau Ion Barbu, un nume de rezonanţă al criticii literare româneştii interbelice.

Romantismul

Romantismul este o mişcare literară apărută în Anglia la începutul secolului al XIX-lea, de unde se răspândeşte mai întâi în Franţa şi în Germania, apoi în toată Europa. Această mişcare apare ac o reacţie la stricteţea regulilor clasice.

Curentul are următoerele trăsături principale: expansiunea eului, cultul individualismului, redescoperirea folclorului şi a istoriei naţionale, cultivarea stărilor onirice, interesul pentru mituri şi simboluri, crearea de lumi fantastice, contemplarea trecutului şi a figurilor istorice.

Specii literare specific romantice subt: drama istorică, romanul istoric, romanul gotic, nuvela istorică, meditaţia, elegia, poemul istoric. Având la bază procedee tipice cum ar fi antiteza sau aducând în prim-plan personaje excepţionale în situaţii excepţionale.

Temele predilecte ale caestui curent sunt: natura, iubirea, istoria, antiteza trecut-prezent, ruinele, noaptea, visul, melancolia, tema geniului sau a titanului, călătoria în timp şi spaţiu.

Reprezentanţi ai acestui curent în literatura universală sunt: Edgar Allan Poe, Shelley, Byron, Hugo, Chateaubriand, Alfred de Musset,mAlfred de Vigny, Novalis, Puşkin, Lermontov, iar în spaţiul românesc îi amintim pe Eminescu, Alecsandri, Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu sau Gr. Alexandrescu.

Observaţie: Dacă în celelalte culturi europene romantismul a apărut ca o reacţie la stricteţea regulilor clasicismului, în cultura română romantismul a fost „importat” din Occident prin exodul tinerilor scriitori paşoptişti care studiau în Franţa şi care, întorşi în ţară, au simţit nevoia de a introduce modelul cultural francez în spaţiul românesc.

Manifeste: în literatura franceză – prefaţa la drama „Cromwell” de Victor Hugo; în literatura română – „Introducţie” la „Dacia literară” de Mihail Kogălniceanu.

Una dintre operele literare reprezentative pentru estetica şi ideologia romantică este nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi.

1)      Context: textul este ilustrativ pentru perioada pasoptista a literaturii romane, perioada in care se dezvolta romantismul şi care  este caracterizata de Mihail Kogalniceanu în “Introductie la Dacia Literara”, revista în al carei prim numar din 1840 este publicat textul in discutie.

2)      Definitia nuvelei: “Alexandru Lapusneanul este un text in proza de dimensiuni medii, cu un numar mediu de personaje (principale, secundare, colective), cu un singur fir narativ (cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul) accentul punandu-se pe complexitatea de caracter a protagonistului.

3)      Justificarea titlului:

• Pesoanj eponim
• Articolul hotarat => caracterul exceptional al personajului.

4)      Caracterul romantic al nuvelei se poate demonstra pe mai multe niveluri:

a) La nivel tematic:

• Prezentarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul (trecutul este o tema romantica prin excelenta)
• Ilustrarea politicii de ingradire a autoritatii boierilor de catre un domn despot: crud, tiran, despotic, machiavellic, autoritar

b) La nivelul personajului:

• Personajul principal reprezinta estetica romantica prin caracterul sau exceptional in stituatii exceptionale.
• Forta, autoritate, instabilitate emotionala, poseda arta disimularii, temperament volcanic, cinic, machiavellic.
• Siruatii exceptionale: partea II:
  • Intalnirea cu domnita Ruxanda, cand vrea sa o omoare.
  • Scena cu boierii + priamida.

• Caracterul exceptional al lui Alexandru Lapusneanul este scos in evidenta prin plasarea lui in antiteza cu alte personaje: boierul marsav, slugarnic, lingusitor, Motoc sau domnita firava, Ruxanda.

c)      Un alt argument prin care se demosntreaza caracterul romantic al nuvelei este refacerea culorii locale prin descrierea vestimentatiei domnitorului si a Ruxandei, prin prezentarea ospatului sau la nivel lexical al arhaismelor si a regionalismelor (voda, pre (pe), prosti (multime))

d)      Nu in ultimul rand, la nivelul procedeelor artistice, Negruzzi exceleaza in folosirea antitezei (nu numai intre personaje ci si intre scene)

5)      Desi este o nuvela preponderant romantica, Alexandru Lapusneanul are o structura clasica (de altfel este stiut faptul ca in perioada pasoptista se impletesc in operele scriitorii romani elemente romantice cu elemente clasica) prin armonie si echilibrul constant:

• 4 parti
• 4 motouri
• Impartirea momentelor subiectului in mod echitabil în cele patru părţi

6)      Pe de alta parte, caracterul veridic al unui scene si inspirarea din surse istorice sunt elemente de estetica realista.

Concluzie: Asadar Alexandru Lapusneanul este o sinteza estetică.

Iluminismul

În întreaga Europă, secolul al XVIII-lea a fost desemnat „secolul luminilor”. Iluminismul (sau luminismul) este un curent ideologic şi cultural, cu multiple consecinţe în plan politic, istoric şi artistic, care tinde să emancipeze omul din poziţia rigidă a filozofiei tradiţionaliste, să înlocuiasă o concepţie statică despre om cu una dinamică. Apare în ţările în care burghezia a evoluat mai repede (Franţa, Anglia), ulterior răspândindu-se în estul continentului.

Contextul istoric al apariţiei ideilor iluministe este favorizat de revoluţia din Anglia de la 1688, în urma căreia Parlamentul votează Declaraţia drepturilor, proclamând suveranitzatea poporului, dar şi de Revoluţia franceză de la 1789, care configurează trei idealuri majore: al monarhului luminat, preocupat de emanciparea maselor prin cultură, care le respectă drepturile şi înfăptuieşte reforme (nu mai e uns al lui Dumnezeu, ci primul slujitor al statului, funcţia lui e aceea de întemeietor şi apărător al legii care garantează fericirea tuturor supuşilor săi), al contractului social (formulat de J. J. Rousseau), care subliniază egalitatea oamenilor prin naştere şi pactul cu societatea care trebuie să le ofere condiţii egale, şi al educaţiei naturale, discutată de acelaţă autor în opera Emile sau despre educaţie.

Astfel, ideile iluminiştilor au un caracter anticlerical, antidespotic şi antifeudal, contestând absolutismul monarhic, contradicţiile sociale, privilegiile excesive ale clerului, exclusivismul catolic, cenzura politică şi religioasă, ce condamnă operele realizate în spiritul luminilor.

Iluminiştii cultivau spiritul raţionalist, materialist şi laic: în secolul al XVIII-lea se manifestă puternic raţiunea, fenomenele vieţii sunt interpretate materialist, iar ştiinţele umaniste sunt scoase de sub tutela religiei. Curentul promovează raţiunea şi ştiinţa, având ca scop emanciparea popoarelor prin cultură.–În perioada 1751-1772, Enciclopedia franceză este elaborată de Diderot şi D’Alembert, fiind o operă care popularizează descoperirile ştiinţifie din toate domeniile cunoaşterii, o sinteză a gândirii ştiinţifice iluministze şi progresiste. Astfel, eliberarea spiritului de orice prejudecăţi, emanciparea maselor prin cultură sau popularizarea descoperirilor ştiinţifice devin embleme ale curentului.

Chiar dacă iluminismul nu este un curent literar, lipsindu-i o estetică proprie sau principiile literare expuse în vreun manifest, scriitorii se orientează, cu excepţia lui Goethe sau Schiller, spre genul epic şi cel dramatic. Se cultivă mai ales povestirea (Voltaire – Zadig, Candid) şi romanul (J. Swift – Călătoriile lui Gulliver, D. Defoe – Robinson Crusoe), dar şi comedia satirică (Beaumarchais, Carlo Goldoni) sau drama burgheză.

Reprezentanţi: Montesquieu, Jean Jacques Rousseau, Voltaire, Diderot, Beaumarchais (Franţa), Swift şi Defoe (Anglia), Lessing şi Goethe (Germania), Radişcev (Rusia).

În literatura română, iluminismul se desfăşoară în toate cele trei provincii în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea şi primul sfert de veac XIX şi promovează schimbarea mentalităţilor, răspândirea culturii raţionaliste moderne. Iluminismul pătrunde la noi pe 2 căi: cel de tip francez, ce susţine ideea reformei pe cale revoluţioanră (Moldovă şi Ţara Românească) şi cel de tip iosefinist, austriac, ce acceptă schimbările social-politice pe calea reformelor.

Iluminismul românesc se caracterizează prin următoarele elemente:

• Are coloratură naţională, fiind preocupat de formarea poporului şi a limbii române
• Încearcă recunoaşterea românilor ca naţiune în Transilvania
• Reprezintă o amplă mişcare de afirmare naţională
• Nu rupe legătura cu tradiţia umanistă ca ţn ţările occidentale.

Cel mai important nucleu iluminist de la noi îl reprezintă Şcoala Ardeleană din Transilvania, mişcare care ia amploare acolo din cauza situaţiei politice defavorizate a românilor. Faţă de iluminismul european, românii se îndeopărtează de idealul cosmopolit al cetăţii universului şi prefigurează astfel ideologia naţionalistă a romantismului.

Contextul istoric: după Răscoala de la Bobâlna din 1437, nobilii saşi, secui şi maghiari semnează pactul Unio Trium Naţioanum, prin care su n recunoscute numai trei naţiuni ca fiind peivilegiate şi patru religii(luterană, calvină, catolică şi unitariană). Ortodoxismul nu este recunoscut, iar românii sunt consideraţi toleraţi. Ioan Inochenţie micu- Klein convoacă în 1774 sinodul ecumenic general şi cre, cu argumentele dreptului natural, recunoaşterea românilor ca a patra naţiune în stat. Deşi va fi ţinut în exil până la moarte, ideile lui vor fi fructificate în actul Supplex Libellus Valachorum din 1791, trimis lui Leopold al II-lea.

Reprezentanţii de seamă ai iluminismului din Ardeal sunt cei patru corifei: Petru Maior, Gh. Şincai, Samuil Micu şi Ion Budai-Deleanu.

Direcţiile activităţii Şcolii Ardelene:

1. direcţia politică – memoriul trimis lui Leopold al II-lea
2. direcţia culturală prin stmularea studiului limbii şi a istoriei, prin dezvoltarea ştiinţelor şi învăţământului. Studiile lor istorice („Istoria pentru începutul românilor în Dachia” – Petru Maior, „Hronica românilor şi a mai multor neamuri” – Gh. Şincai) se concentrează în jurul a două idei centrale: originea pur romană a poporului român, afirmând exterminarea dacilor cu scopul demonstrării nobleţii românilor, ideea continuităţii românilor în Ardeal. În plan lingvistic, susţin latinitatea limbii române cu argumente etimologice şi ortografice (propun înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin) în gramatici precum „Elementa linguae daco-romanae sive valahicae” (Micu-Şincai) sau dicţionare precum „Lexiconul de la Buda” (Ion Budai-Deleanu).

În Ţara Românească, reprezentaţi ai iluminismului sunt Chesarie Râmniceanu, filozof al istoriei, şi Leon Gheuca, care încearcă introducerea limbii române ţîn şcoli în locul cele greceşti şi militează pentru răspândirea culturii. Li se adaugă fraţii Dinicu şi Iordache Golescu. Primul călătoreşte în Europa şi îşi va expune impresiile în opera Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută la anul 1824, 1825, 1826, tot el va întemeia o şcoală-internat pentru care va alcătui manuale şi va face prima revistă în limba română, Fama Lipschii. Iordache Golescu îi înlesnelşte lui Gh. Lazăr începerea cursurilor la Sf. Sava, întocmeşte o gramatică a limbii române şi dicţionare, rămase în manuscris. Astfel, aceşti reprezentanţi ai iluminismului muntean înnoiesc viaţa culturală şi socială a ţării, pe model occidental.

SIMBOLISMUL ROMANESC .

1. Conceptul operational de curent literar defineste actiunea literara a scriitorilor dintr-o anumita perioada care au aceleasi principii estetice manifestate in creatiile lor , de OBICEI EXPRIMATE INTR-UN PROGRAM LITERAR .

Sinonime ale acestui concept operational: miscarea literara ; scoala literara (=influenta unor personalitati asupra unor creatii dintr-o epoca , ex : Titu Maiorescu )

2. SIMBOLISMUL – curent literar aparut în Franta in a doua jumătate a secolului al XIX-lea , ca reactie la retorismul romantic/impersonalitatea poeziei parnasiene.

Este cel mai important curent din a doua jumătate a sec. al XIX-lea deoarece stă la baza evoluţiei poeziei moderne.

Reprezentanţii simbolismului major: Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Mallarme, Rainer Maria Rilke, Hopkins, D’Annunzio, Andrei Belâi

Reprezentanţii simbolismului minor: Tristan Corbiere, Jules Laforgue, Rollinat, Maetrelink, Minulescu, Şt. Petică, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, Iuliu Cezar Săvescu

3. Simbolismul romanesc – se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea,  fiind o reactie la epigonismul eminescian ; cunoaste trei etape :

a) etapa teoretizarii –reprezentanti : Al. Macedonski cu articolele sale in care teoretizeaza noua poezie: “ Poezia viitorului“, “Despre logica poeziei“ (revista “Literatorul“) .

b) trecerea de la romantismul eminescian la simbolism – prin operele lui Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Iuliu Cezar Savescu .

c) simbolismul propriu-zis exterior –poezia lui Ion Minulescu; interior –poezia lui G. Bacovia .

- spre deosebire de simbolismul francez, simbolismul romanesc nu apare ca reactie la impersonalitatea parnasiana, ci prin contactul cu literatura franceza, gratie lui Al. Macedonski (tot astfel cum si romantismul romanesc n-a aparut ca reactie la clasicism, ci tot prin simularea romantismului francez).

4.Trasaturile curentului :

a.Elimină din poezie anecdoticul, narativul şi aspectele ce ţin de viaţa imediată

b.Scopul este de a atinge profunzimi metafizice şi rafinamente formale nedescoperite până atunci în poezie

c.Esenţiale sunt stările interioare inefabile, care nu pot fi comunicate decât prin mijlocul sugstiei:  poezia da expresie unei STARI (pasagera), nu unui SENTIMENT.

ex:nevroza ,angoasa ,plictis, anxietate, slpleen

d. Curent antiraţionalist

e.Contopirea poeziei cu muzica: muzicalitatea – nu se reduce doar la prozodie (ar fi prea mecanic), ci înseamnă sonorităţi eufonice, asonanţe, aliteraţii, jocul consoanelor şi al vocalelor (pentru unii simbolişti, muzica reprezintă esenţa universului, de aceea ei  vor să ajungă la această esenţă prin cultivarea efectelor acustice).

f. preferinta pentru SIMBOL (=asociatie spontana intre senzatie si imagine , o COMPARATIE AMBIGUA in baza unei corespondente ).

Simbolul este mijlocul prin care aceşti poeţi încearcă să ajungă la realitatea transcendentă, la ceea ce se ascunde în spatele lumii vizibile

g.Sugestia: ferirea de numirea directă a lucrurilor, pentru a se păstra misterul lumii; presupune cultivarea vagului, a obscurului, a indeterminării (la nivelul vocabularului). h) Versul nu trebuie sa exprime starea direct , ci sa o SUGEREZE  , astfel incat se elimina descriptivul din poezie .

i).Versul alb (fără rimă) şi versul liber (cu un ritm interior) – stările interioare impun ritmul

j).Purificarea poeziei de tot ceea ce îi este străin, astfel încât să se ajungă la esenţa lirismului: renunţarea la limba uzuală pentru că este impură, deci escoperirea a ceea ce este esenţial şi atenâmporal în limbaj

k). principiul corespondentelor si preferinta pentru sinestezie (intre diferite simturi ) .

l). psihologia inadaptarii ca atitudine frecvent intalnita

m). spleenul ca stare generica, moartea visurilor, mediile sociale decadente (poetii ‘blestemati’),uniformizante si insalubre fizic si moral.

n). teme: singuratatea, spleenul (stare de melancolie), evadarea/reveria (ca solutie pentru depasirea crizei morale), exotismul, parfumul(narcoza a durerii existentiale) , sunetul (marsuri funebre, clavier strident , fanfara )

Concluzie : poezia simbolistă este o poezie CANTABILĂ, METAFIZICĂ, MAGICĂ, RELIGIOASĂ, RUPTĂ DE LUMEA IMEDIATĂ, MISTERIOASĂ, BAZATĂ PE SIMBOL ŞI PE METAFORE CU FUNCŢIE REVELATOARE.

Observaţie : In literatura romana, simbolismul reprezintă momentul de afirmare a poeziei moderne (cu exceptia lui Blaga, toti poetii interbelici mari s-au format in orizontul estetic al simbolismului) .

Realismul

Apariţie:

Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea, exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile desoperiri ştiinţifice. Principiu fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a realităţii, cu obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru.

Trăsături:

1. pricipiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte reale, opera realistă expune nu fapte care s-au petrecut într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi putut produce, în mod credibil, verosimil;
2. prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată asupra detaliilor, iar intenţia – de a surprinde epoca în complexitatea ei.
3. preferinţa pentru o tematică socială
4. prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care trăieşte, al cătui produs este: de aceea persiajul nu mai este excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci are o condiţie socială mediocră, astfel încât operele realiste sunt mărturia faptului că omul simplu are o existenţă la fel de dramatică şi de complexă.
5. crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele realiste fiind complexe şi având dinamică interioară; interesat de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist alege ceea ce este reprezentativ pentru epoca aleasă. Exemple: parvenitul, arivistul, seducătorul, avarul femeia aduterină.
6. caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate
7. preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu scopul prezentării cât mai fidele a realităţilor
8. cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele personajelor, observaţia vizând precizia ştiinţifică
9. tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile
10. preferinţa, la nivel naratologic, penru araţiunea la persoana a III-a, pentru un narator obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă auctorială, o viziune naratologică „din spate” şi focalizarea zero.

Reprezentanţi: curentul impune supremaţia dramei şi a romanului, respectiv modelul scriitorului laborios (nu putem vorbi de realism în poezie):

1. • în literatura universală: Balzac, Flaubert, Stendhal, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Dickens, Lampedusa, Thomas Mann.
   • în literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda.

Manifest: primele discuţii despre realism se cristalizează în Franţa, în jur de 1850, pornind de la picturile lui Courbet şi datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de eseuri „Realismul”. Se regăsesc principii ale realismului şi în operele lui Balzac sau Stendhal.

Trăsăturile prozei realiste:

• Caracterul verosimil, eidealizat al faptelor relatate
• Geneza reprezentată de fapte reale
• Tematica socială
• Aspectul monografic
• Caracterul de frescă
• Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj) şi constă de cele mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale
• Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în impulsul lui de a avea un statut social superior
• Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând după logica determinismului social)
• Cronologia faptelor
• Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor dramatice şi prin crearea de scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor
• Simetria şi caracterul circular al romanului
• Personajul tipic în situaţii tipice
• Deznodământul cert
• Finalul închis/deschis
• Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
• Obiectivitatea naratologică
• Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent

Postmodernismul

I. CONTEXT:

În perioada postbelică, după etapa stalinistă cuprinsă între 1948 şi 1964, în care influenţa politicului asupra literaturii se manifestă intens, putem distinge cel puţin două momente importante în evoluţia poeziei:

1. neomodernismul anilor ’60, reprezentat de operele lui Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita Stănescu, prin care se realizează resurecţia lirismului;
2. postmodernismul anilor optzeci, prin care pentru prima dată în literatura română se produce o schimbare de paradigmă culturală, preluându-se modelul anglo-saxon, ceea ce rupe tradiţia influenţelor din culturile franceză sau germană.

II. POSTMODERNISMUL – definirea curentului:

• Termenul este folosit pentru prima dată de urbaniştii americani, în anii ’50. Începând cu anii ’60, termenul câştigă teren şi se defineşte în raport cu modernismul. Prefixoidul post trebuie înţeles nu doar în sens cronologic, referindu-se la un curent care urmează modernismului şi neomodernismului, ci mai ales în relaţie de complementaritate cu aceste două orientări, în sensul că pretinde un dialog livresc cu trecutul/tradiţia literară (spre deosebire de modernism, care reprezintă o negare a tradiţiei, a rupturii cu orice convenţie a trecutului literar).
• Dificultatea definirii termenului vine din faptul că el funcţionează în multiple domenii: literarură, pictură, arhitectură, discipline socio-politice. Teoreticienii cei mai importanţi ai acestui curent la nivel internaţional sunt: Ihab Hasan, Jean Francois Lyotard, Michel Foucault, Jaques Derrida, Roland Barthes, Susan Sontag. Reprezentanţi: Vladimir Nabokov, Umberto Eco, Borges, Milan Kundera, David Lodge, Michel Tournier, Jose Saramago, Julio Cortazar.
• În literatura română, PM este reprezentat începând cu anii ’60 de prozatorii Şcolii de la Târgovişte (Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu), de Marin Sorescu prin volumul parodic din 1964 „Singur printre poeţi”, apoi de generaţia optzecistă: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Simona Popescu.
• Optzeciştii reprezintă o generaţie de scriitori tineri, marginalizaţi social („generaţia în blugi”, repartizaţi la sate, navetişti), care se exprimă în cadrul unor cenacluri precum: Junimea (condus de Ovid S. Crohmălniceanu), Cenaclul de luni (Nicolae Manolescu)
• Între 1978 şi 1983 aceşti autori debutează colectiv:

1. poezie: Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Al. Muşina), Aer cu diamante (Cărtărescu, Florin Iaru, Ion  Stratan, Traian T. Coşovei), Vânt potrivit până la tare (antologia poeţilor nemţi din Banat)
2. Proză: Desant ’83 (16 prozatori, titlu semnificativ – apelul la un termen militar pentru a sugera forţa inovatoare, dorinţa de afirmare).

Alături de aceştia, mai merită amintită aripa textualistă, reprezentată de grupul Noii: Gh. Crăciun, Gh. Iova, GH. Ene, Mircea Nedelciu, care se caracterizează prin obsesia infrastructurii textuale, fragmentarism, folosirea punctelor de vedere jucate.

• Trăsăturile literaturii postmoderne: Literatura postmodernă se caracterizează prin jocul cu formele, convenţiile, temele şi motivele deja existente, e o artă combinatorie, a citării şi punerii în dialog a unor forme eterogene ca stil şi timp. Scriitorul pm este conştient că totul s-a scris, că nu-i rămâne decât jocul cu fragmentele culturale pe care le resemantizează. El respinge mimesisul şi ideea referenţialităţii, preferă colajul de sintagme, teme, motive emblematice din epoci literare apuse. Citatul ironic, parodierea modelelor, dialogul intertextual (a prelua un fragment din opera unui scriitor din trecut şi a-l plasa în alt context) indică presiunea livrescului asupra existenţei.

III. Analiza unui text poetic postmodern:

1. Dintre scriitorii postmoderni, MC rămâne personalitatea cu cel mai mare impact asupra contemporanilor. Debutând ca poet prin volumul Faruri, vitrine, fotografii în 1980, la care se vor adăuga volumul colectiv Aer cu diamante şi cele individuale precum Poeme de amor, Levantul, Dublu CD, MC se remarcă şi ca prozator prin romanul Orbitor sau prin prozele scurte din volumul Nostalgia, sau ca eseist prin studiul Postmodernismul românesc. Poezia Poema chiuvetei face parte din volumul Totul (1985) şi ilustrează cu fidelitate trăsăturile poemului postmodern, teoretizate de Cărtărescu în studiul citat, publicat în anul 1999.
2. Tema – parodierea unor teme, convenţii ale poeziei din trecutul literar, în speţă raportarea făcându-se la Luceafărul prin ideea iubirii dintre două entităţi incompatibile. Ca şi în Levantul, epopee a poeziei româneşti în opinia criticului literar Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu realizează un dialog livresc, în spirit ludic, cu literatura trecutului. Asocierea cu Luceafărul este permisă prin sesizarea unor elemente comune: motivul aspraţiei spre o stea (care nu mai apare în registrul grav al nevoii depăşirii condiţiei umane), cele trei invocaţii către stea, cuplul format din elemente ce aparţin unor lumi diferite, imposibilitatea depăşirii limitelor, finalul ce presupune asumarea condiţiei şi resemnarea, existenţa firului epic şi narativitatea versurilor, lirismul de tip obiectiv.
3. Titlul – implică trimiterea la odă, specie paşoptistă, clasică, parodiată prin alegerea unui destinatar care nu reprezintă un erou istoric sau mitologic, o fiinţă divină, un model de măreţie sau un eveniment istoric, ci desemnează un element derizoriu din existenţa cotidiană, în ciuda tonalităţii aşa-zis laudative.
4. Structura:

a. prima parte a poeziei este preponderent narativă, prezentând idila imposibilă dintre un obiect component al recuzitei casnice (chiuveta) şi unul aparţinând planului cosmic (steaua). Primele versuri expun drama iubirii neîmpărtăşite, iar următoarele reprezintă cele trei chemări ale chiuvetei, adresate stelei, prin care se parodiază ceremonialul serenadei. Invocaţiile amintesc de cele din poemul eminescian, dar dacă la poetul romantic schimbarea condiţiei fetei de împărat implica  un sens ascendent („O, vin’ în părul tău bălai / S-anin cununi de stele / Pe-a mele ceruri să răsai /Mai mândră decât ele”), la Cărtărescu este implicată ideea decăderii: steaua va deveni „crăiasă a gândacilor de bucătărie.

Dincolo de similitudinile cu poemul eminescian, se poate remarca demitologizarea viziunii poetice romantice, prin tratarea temelor şi a motivelor într-un registru parodic:

1. • Luceafărului, stea strălucitoare, îi corespunde „o mică stea galbenă” din „colţul geamului de la bucătărie”, iar timpul nocturn este abandonat în favoarea celui diurn, prin indicii temporali „într-o zi”, „în altă zi”.
   • degradarea trăirii intense a iubirii, a suferinţei interiorizate din romantism, prin expunerea în confesiuni făcute celorlalte obiecte derizorii (muşamaua, borcanele de muştar)

b. A doua parte începe cu o exclamaţie retorică („dar, vai!”), anticipând presupusa dramă a neîmplinirii iubirii. Cuplul incompatibil cunoaşte în acesată secvenţă alte două ipostazeieri: stea-strecurătoare de supă, gaura din perdea-superba dacie crem. Imposibilitatea iubirii vine însă nu din conştientizarea şi asumarea diferenţelor ireconciliabile dintre cei doi, ca în „Luceafărul”, câtă vreme steaua face cuplu cu o entitate din aceeaşi sfera prozaică din care face parte şi chiuveta. Este parodiată condiţia omului de geniu prin derizoriul aspiraţiilor şi prin simularea unei tonalităţi grave: „într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei”, iar finalul aduce nu numai imaginea cuplului format din elemente de aceeaşi condiţie (chiuveta-muşamaua), ci şi schimbarea persoanei a III-a cu persoana I, postmodernismul mizând pe tehnica punctelor de vedere trucate.

1. Elementele postmoderne:

a. narativitatea poemului este un prim element menţionat de MC în definiţia dată poemului postmodern, motivată în text prin prezenţa unui fir epic şi a personajelor, prin aglomerarea verbelor, fixarea unor indici spaţio-temporali (într-o zi, în altă zi, moara dâmboviţa, fabrica de pâine)

b. ineditul vocii lirice, care nu mai reprezintă o proiecţie a autorului în text, ci este o voce obiectuală, nonpersonală („eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste”) reflectă spiritul ludic, „jocul de-a literatura” definiorii curentului în discuţie.

c. Dacă scriitorii moderni erau preocupaţi de detaşarea de contingent, aspirând la transcendent, postmodernii redescoperă poezia cotidianului, astfel încât prozaicizarea lirismului/ „coborârea în stradă” a liricului se realizează prin recuzita casnică (chiuveta, muşamaua, tacâmurile ude, sifonul, resturile de conservă de peşte, gândacii de bucătărie) şi urbană (fabrica de pâine, moara dâmboviţa, paratrăznete) (prozaic – banal, comun, fără experienţe specatculoase).

d. parodierea ideii de cuplu format din entităţi incompatibile: „chiuveta-steaua”, „steaua-strecurătoarea”, „gaura din perdea-superba dacie crem”

e. folosirea intertextului ca procedeu specific acestui curent, prin trimiteri la diferite elemente ale poemului eminescian

f. Libertatea prozodică absolută şi renunţarea la punctuaţie

g. Refuzul sentimentalismului din romantism

h. Cultivarea ironiei ca formă de detaşare de trecutul literar

i. Refuzul metaforei

j. Exploatarea oralităţii şi a limbajului cotidian

k. amestecul de genuri şi de coduri de comunicare

CONCLUZII (VIZIUNEA DESPRE LUME):  În opinia mea, viziunea poetului despre lume ilustrează democratizarea discursului liric sub dublu aspect: la nivel tematic şi de conţinut prin parodierea unor teme clasice, prin anularea graniţelor dintre genuri, iar la nivel stilistic prin aluzia culturală, spiritul ludic, ceea ce presupune un cititor cunoscător de literatură.