Statul roman modern: de la proiect politic la realizarea Romaniei Mari (secolele XVIII – XX )
Colegiul National Ion Luca Caragiale
Prof : Draguseanu Adrian
Statul roman modern: de la proiect politic la realizarea Romaniei Mari (secolele XVIII – XX )
Proiectul politic al statului roman modern
I. Caracteristicile proiectului statului roman modern
- A fost lansat in sec. XVIII de catre ganditori politici iluministi cu scopul de a inlocui statul medieval aflat la etapa monarhiei absolute
- Toate principiile gandirii politice iluministe au fost materializate in formele de organizare a statului modern
De ex. :
- Suveranitatea poporului se exprima prin sistemul electoral si institutiile reprezentative (parlamentul)
- Principiul separarii puterilor in stat care reorganizeaza institutiile statului pe principiul independentei si al controlului reciproc
- Drepturi si libertati cetatenesti care sunt cuprinse in constitutie si in codurile de legi
- In procesul de formare a statului modern a existat o imbinare intre etapele de reforma (schimbare pe cale pasnica, institutionala si treptata) si etapele de revolutie (schimbarea radicala dintr-o data a vechilor structuri statale medievale cu noul stat modern)
Ex. :
- In Anglia – revolutia din secolul XVII este urmata de o lunga etapa de reforme intre sec. XVIII – XIX
- In Franta – revolutia de la sfarsitul secolului al XVIII este urmata de etapa de reforme din vremea lui Napoleon, de o noua revolutie la 1830 si alta la 1848 si din nou o etapa de reforme in vremea imparatului Napoleon al III-lea
- In spatiul romanesc ideea modernizarii statului este adusa de gandirea politica iluminista in sec. XVIII
- Proiectul statului roman modern are valoarea universala a modernizarii intregului spatiu de cultura europeana
- In spatiul romanesc au existat doua optiuni de modernizare, calea revolutiei si calea reformelor
- Influenta modelului european se manifesta si in alegerea formei de guvernare, un grup pentru republica si altul pentru monarhie constitutionala
II. Memorii (1711 – 1821)
- In conditiile in care turcii se indoiau de fidelitatea domnilor romani fata de Imperiul Otoman acestia au inlocuit domniile pamantene cu domniile fanariote
- Nemultumita, elita politica din Tarile Romane a elaborat memorii si proiecte ce aveau sa fie adresate Marilor Puteri, in cursul razboaielor ruso-austro-turce
- Principalele idei sustinute in aceste documente erau:
- revenirea la domniile pamantene,
- respectarea Capitulatiilor
- mentinerea autonomiei
- Obtinerea independentei
- Protectoratul Marilor Puteri
- In 1772 cu ocazia tratativelor purtate la Focsani, boierii au prezentat un memoriu, cerand: domnii pamantene, independenta si unirea Moldovei cu Valahia, sub un principe pamatean si sub garantia colectiva a Rusiei, Austriei si a Prusiei
- In acelasi an, Ienachita Vacarescu, turcofil, a cerut marelui vizir respectarea vechilor tratat, revenirea la domniile pamantene
III. Revolutia de la 1821
A. Cauze
- In 1821, Tudor Vladimirescu a declansat lupta pentru recastigarea vechilor privilegii ale tarii
- Principalele cauze ale revolutiei au fost: regimul fanariot, situatia grea a taranilor, protectoratul rus, mentinerea privilegiilor boierimii, evolutia prea lenta spre productia moderna
- La sfarsitului anului 1820, Tudor a incheieat o intelegere cu Eteria, iar in ianuarie 1821 a declansat miscarea revolutionara
- La 23 ianuarie 1821 a lansat Proclamatia de la Pades – aceasta era o chemare la lupta adresata taranilor
B. Fortele participante
Tabara revolutionara este compusa din trei grupari:
1. Grupul boierilor reformatori (isi spun “Boieri patrioti”), dar din 1822 se autointituleaza “Partida Nationala” avand ca obiective inlaturarea domnilor fanarioti, reforme moderate pentru consolidarea puterii si a statutului lor
2. Grupul lui Tudor Vladimirescu este compus din mici boieri, tarani si oraseni iar obiectivele lor sunt sociale, imbunatatirea situatiei prin reducerea impozitelor si stimularea afacerilor, nationale, adica reducerea influentei domnitorului fanariot si reinfiintarea armatei nationale (pandurii, voluntari romani in armata rusa din perioada 1806 – 1812)
3. Eteria era o organizatie a miscarii nationale a grecilor, secreta, creata in Grecia, la Odessa, cu sprijinul Rusiei, al carei obiectiv era eliberarea Greciei de sub stapanirea otomana
Desfasurare:
- In ianuarie 1821 este asasinat domnul Tarii Romanesti
- Boierii formeaza Comitetul de Obladuire
- In momentul in care tarul declara ca nu sustine Eteria, boierii fug in Transilvania
- Grupul lui Tudor Vladimirescu organizeaza armata de panduri si o intituleaza “Adunarea norodului”, urmand “Proclamatia de la Pades”
- In februarie enunta “Cererile norodului romanesc”, iar in martie intra in Bucuresti pentru a restabili ordinea
- In mai se retrage in Oltenia, dar este prins si executat de eteristi, iar la randul lor acestia sunt infranti de turci; Alexandru Ipsilanti, proclamase in Iasi ca Eteria este sustinuta de Rusia, dar nesprijinit de tar, inainteaza in Tara Romaneasca si este invins
C. Programul
- Programul revolutiei s-a constituit in “Cererile norodului romanesc”
- Documentul prevedea:
- Limitarea prezentei grecilor in functiile politice si religioase
- Inlaturarea abuzurilor si coruptiei in administratie si justitie
- Reinfiintarea armatei nationale
- Stimularea comertului prin reducerea vamilor
- Modernizarea legislatiei
- Elaborarea unei Constitutii
- Respectarea autonomiei Principatelor
IV. Regulamentele Organice
- Sunt primele acte cu caracter constitutional ce au contribuit la aplicarea in practica a unora dintre principiile politice moderne, domnitorul bucurandu-se de prerogative largi
- Prin intermediul Regulamentelor era prevazuta organizarea interna a Principatelor si se dorea ca reformele sa sustina unitatea celor doua provincii romanesti
- Au fost puse in aplicare in 1831 in Tara Romaneasca si in 1832 in Moldova
Prevederi:
Ø Se separau puterile in stat in:
- Puterea executiva, detinuta de un domn ales pe viata de o Adunare obsteasca extraordinara
- Puterea legislativa, detinuta de Adunarea Obsteasca formata din boieri; aceasta adopta legile si prezentqa domnului anaforale (rapoarte despre starea tarii)
- Puterea judecatoreasca, reprezentata de Organele de judecata si Inaltul Divan Domnesc, instanta suprema de judecata
Ø Erau organizate corpul de avocati si serviciul procuraturii
Ø Se desfiintau vamile interne
Ø Se reorganiza invatamantul
Ø Se reinfiinta armata nationala
Ø Se infiintau Arhivele Statului
Ø Erau pastrate vechile privilegii si scutiri de impozite pentru boieri si cler
Ø Nu se rezolva problema agrara, mentinandu-se claca si nartul
- Au ramas valabile pana la Conferinta de la Paris (1856)
- Primii domni regulamentari au fost: Mihail Sturdza (1834) in Moldova si Alexandru Ghica (1834) in Tara Romaneasca, urmat de Gheorghe Bibescu in 1842
V. Revolutia de la 1848
A. Cauze
- In 1843 se forma societatea secreta “Fratia” din care faceau parte N. Balcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti, avand o filiala la Paris – Societatea studentilor romani, iar in 1845 s-a format Asociatia patriotica – la Iasi, posibil o alta filiala a “Fratiei”
- Revolutia de la 1848 a fost condusa de boierimea liberala si intelectuali
- In revendicarile revolutionarilor se reflectau principalele obiective politice si socio-economice ale natiunii romane: democratizarea guvernarii, drepturi si libertati cetatenesti, abolirea privilegiilor, inlaturarea stapanirii straine, a amestecului extern in problemele Tarilor Romane, rezolvarea problemei taranesti prin emanciparea si improprietarirea taranilor, autonomia reala, regim politic constitutilonal, unire si independenta
B. Desfasurare
- In Transilvania, la Blaj, a fost formulat documentul Petitia Nationala
- Cuprindea revendicari specifice, mai ales ale romanilor din Transilvania: autonomie administrativa, participarea romanilor la guvernarea Principatului, institutii reprezentative romanesti, reforma agrara, drepturi si libertati cetatenesti, respingerea unirii cu Ungaria
- In Moldova, in cadrul adunarii din Iasi, Alecsandri formuleaza Petitia-proclamatie, al carei program este considerat vag
- Aceasta este respinsa de Mihail Sturdza care ordona arestarea revolutionarilor; o parte reusesc sa scape astfel incat ei redacteaza in Brasov Printipurile noastre pentru reformarea patriei in care se propunea unirea Moldovei cu Tara Romaneasca intr-un stat independent
- In Bucovina, Mihail Kogalniceanu redacteaza un proiect de Constitutie care prevedea un regim liberal, reforma agrara cu despagubire si unirea Tarii Romanesti cu Moldova
- In Tara Romaneasca programul revolutiei este cuprins in Proclamatia de la Islaz
- Cererile cuprindeau: alegerea domnului pe cinci ani, desfiintarea robilor tigani, autonomie politica in problemele interne
@mistiquebest
Argumentati afirmatia conform careia actiunile diplomatice desfasurate de romani s-au integrat in relatiile internationale de la inceputul epocii moderne.
Colegiul National Ion Luca Caragiale
Prof : Draguseanu Adrian
Argumentati afirmatia conform careia actiunile diplomatice desfasurate de romani s-au integrat in relatiile internationale de la inceputul epocii moderne.
Principala problema in relatiile internationale din sud-estul Europei de la inceputul epocii moderne (sec. XVI-XVIII) a fost conflictul dintre Imperiul Otoman si statele crestine (Rusia si Austria). In acest conflict, armatele otomane au avut initiativa pana la sfarsitul secolului al XVII-lea. Principatele romane s-au implicat in relatiile internationale din aceasta epoca cu scopul de a obtine o alianta cu o mare putere crestina care sa le garanteze redobandirea independentei fata de Imperiul Otoman. De exemplu, in 1711, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, a incheiat un tratat de alianta antiotomana cu Petru cel Mare, tarul Rusiei. Tratatul prevedea recunoasterea independentei Moldovei de catre Rusia si garantarea protectiei militare acordata de Petru cel Mare statului moldovean.
In concluzie, diplomatia domnitorilor romani de la inceputul modernitatii a avut drept obiectv obtinerea unui sprijin militar si politic din partea marilor puteri crestine pentru redobandirea independentei fata de Imperiul otoman. Astfel, diplomatia romaneasca s-a implicat in relatiile internationale din sud-estul Europei sustinand alianta antiotomana.
Argumentati afirmatia conform careia diplomatia domnitorilor romani s-a integrat in relatiile internationale din Evul Mediu/Epoca Medievala.
Principala problema in relatiile internationale din sud-estul Europei din Evul Mediu a fost conflictul dintre fortele crestine si Imperiul Otoman. Starea de conflict a fost creata de politica de expansiune promovata de sultanii otomani.
In consecinta, statele crestine din sud-estul Europei au reactionat prin organizarea unor aliante antiotomane. Domnii romani au incheiat asemenea tratate de alianta antiotomana cu scopul de a obtine sprijin pentru apararea sau redobandirea independentei Tarilor Romane in fata Imperiului Otoman. De exemplu, in 1395, Mircea cel Batran, domnul Tarii Romanesti, a incheiat un tratat antiotoman cu Sigismund de Luxembourg, regele Ungariei. Tratatul prevedea ajutor reciproc in confruntarile viitoare cu armatele otomane.
In concluzie, diplomatia domnitorilor romani de la inceputul modernitatii a avut drept obiectv obtinerea unui sprijin militar si politic din partea marilor puteri crestine pentru redobandirea independentei fata de Imperiul otoman. Astfel, diplomatia romaneasca s-a implicat in relatiile internationale din sud-estul Europei sustinand alianta antiotomana.
Argumentati afirmatia conform careia conflictele militare desfasurate de romani, in Evul Mediu, au facut parte din relatiile internationale.
Principala problema in relatiile internationale din sud-estul Europei din Evul Mediu a fost conflictul dintre Imperiul Otoman si statele crestine. Starea de conflict a fost creata de politica de expansiune promovata de sultanii otomani. In consecinta, statele crestine din sud-estul Europei au reactionat prin organizarea unor aliante antiotomane.
Aceste aliante au avut drept obiectiv organizarea de cruciade antiotomane care sa elibereze toate teritoriile europene aflate sub stapanirea sultanului. Organizarea si conducerea cruciadelor antiotomane au fost realizate de regii Ungariei, monarhi catolici implicati direct in oprirea expansiunii otomane. Voievozii romani au participat la cruciadele antiotomane deoarece reprezentau o sansa importanta pentru apararea sau redobandirea independentei in fata Imperiului Otoman. De exemplu, Mircea cel Batran, voievodul Tarii Romanesti, a participat in 1396 la cruciada antiotomana organizata de Sigismunde de Luxembourg, regele Ungariei. Fortele crestine au fost invinse de otomani la Nicopole, dar ideea cruciadei antiotomane a ramas valabila pentru monarhii crestini din sud-estul Europei.
In concluzie, conflictele militare la care au participat voievozii romani in Evul mediu au avut drept obiectiv obtinerea independentei sau redobandirea ei in fata Imperiului Otoman. Aceasta lupta pentru independenta a fost sprijinita de statele crestine coalizate in cruciade antiotomane. Astfel, actiunile militare la care au participat domnitorii romani in Evul Mediu se inscriu in relatiile internationale din sud-estul Europei.
@mistiquebest
Statutul politico-juridic international al Tarilor Romane in sec. XIV – XVIII
Colegiul National Ion Luca Caragiale
Prof : Draguseanu Adrian
I. Statutul politico-juridic international al Tarilor Romane in sec. XIV – XVIII
Statutul a fost influentat de:
1. Prezenta unor state puternice in vecinatatea Tarilor Romane (Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman, Rusia, Austria)
2. Raportul de forte din relatiile internationale din spatiul Europei de sud-est; in consecinta, Tarile Romane au trecut prin doua etape al statutului lor international
Prima etapa: state independente, din sec XIV pana la mijlocul sec al XV-lea
A doua etapa: state autonome aflate sub suzeranitatea otomata
Primele tratate de recunoastere a suzeranitatii otomane au fost semnate de Mircea cel Batran, domn al Tarii Romanesti (1417) si Petru Aron, domnul Moldovei (1456). Aceste tratate au fost denumite capitulatii in traditia istorica, ele avand semnificatia rascumpararii pacii de catre domnii romani fata de sultanii otomani.
Prin aceste tratate, domnii romani aveau obligatii materiale (tributul annual, darurile – peschesuri, ajutoare materiale pentru armatele otomane) si obligatii morale (ca vasali ai sultanului, domnii romani respectau politica externa otomana). In schimb, Imperiul Otoman se angaja sa nu atace teritoriul romanesc, ci din contra sa-l protejeze, sa nu intervina in politica interna si sa nu desemneze voievozi. Suzeranitatea otomana asupra Tarilor Romane a avut doua grade de intensitate.
Intre sec. XV – XVII, Tarile Romane si-au pastrat o autonomie completa, iar unii voievozi au reusit pentru o perioada de timp sa recastige independenta prin declansarea unui razboi antiotoman. In sec XVIII, Tarile Romane si-au pierdut multe dintre drepturile de autonomie prin instaurarea de catre otomani a domniilor fanariote; tara nu mai alegea domn, nu mai avea armata proprie, comert liber sau politica externa.
II. Actiuni diplomatice ale domnitorilor romani
Relatiile externe ale domnitorilor romani au fost influentate de statutul politico-juridic si de interesele domnilor de a incheia aliante cu marile puteri crestine vecine
Evul Mediu:
1. Tratatul de la Brasov din martie 1395 dintre Mircea cel Batran, voievodul Tarii Romanesti si Sigismund de Luxembourg, rege al Ungariei si imparat romano-german
Scop:
Incheierea unei aliante antiotomane intre cele doua state (Tara Romaneasca si Ungaria). A fost primul tratat intre doua state crestine din sud-estul Europei care si-a propus lupta comuna contra otomanilor.
Continut:
Mircea cel Batran accepta statutul de vasal al regelui Sigismund, in schimb regele Ungariei recunoaste dreptul lui Mircea cel Batran de a stapani doua teritorii ce au apartinut candva coroanei maghiare: Banatul de Severin si Ducatul de Fagaras. Aceste teritorii au acum statutul de feude acordate lui Mircea. Cei doi monarhi isi promit ajutor reciproc impotriva otomanilor.
Consecinte:
- In primavara lui 1395, armatele otomane au atacat Tara Romaneasca, iar Mircea reuseste sa le invinga si datorita voievodului Transilvaniei.
- In 1396, Sigismund de Luxembourg a organizat o cruciada antiotomana la care participa si Mircea cel Batran in fruntea armatei Tarii Romanesti. Expeditia crestina a fost un esec, iar armatele aliate au fost invinse de catre ostile otomane la Nicopole.
2. Tratatul de la Iasi din iulie 1475 dintre Stefan cel Mare, domnul Moldovei si Matei Corvin, regel Ungariei
Scop:
Incheierea unei aliante intre cele doua state, Moldova si Ungaria, iar alt scop este reluarea relatiilor diplomatice dintre cei doi monarhi dupa o perioada de conflict (Stefan l-a invins pe Matei Corvin la batalia de la Baia din 1468).
Continut:
Stefan cel Mare devine vasalul lui Matei Corvin si primeste ca feuda o cetate in Transilvania. Cei doi monarhi isi promit ajutor contra otomanilor, iar comertul intre cele doua state a fost stimulat prin acordarea unei libertati totale de a-si vinde produsele negustorilor dintre cele doua state.
Consecinte:
In vara anului 1476, armatele otomane au atacat Moldova. Stefan a pierdut batalia de la Valea Alba, dar a reusit sa provoace retragerea ostilor otomane si datorita ajutorului militar primit din Transilvani.
3. Tratatul de la Roman din aprilie 1411 dintre Alexandru cel Bun, domnul Moldovei si Vladislav al II-lea Regele Poloniei
Scop: 1. Reinnoirea aliantei dintre cei doi monarhi pe baza reafirmarii statutului de vasal al lui Alexandru cel Bun fata de Vladislav al II-lea (primul tratat dintre Alexandru cel Bun si Vladislav al II-lea a fost incheiat in anul 1402)
Continut: 1. Alexandru cel Bun se recunoaste vasal al regelui Poloniei Vladislav al II-lea 2. Cei doi monarhi isi promit ajutor militar si politic impotriva Ungariei (inamicul comun), cat si impotriva “tuturor vrajmasilor”
Consecinte: In 1422 Alexandru cel Bun a trimis o oaste moldoveneasca in ajutorul regelui Vladislav al II-lea care era in razboi cu cavalerii teutoni. Batalia de la Marienburg a fost castigata de catre armatele aliate ale Poloniei si Moldovei
4. Tratatul de la Harlau (iulie 1499) dintre Stefan cel Mare, domnul Moldovei si Ioan Albert, regele Poloniei
Scop: 1. Incheierea pacii intre cele doua state (Moldova si Polonia) dupa 2 ani de conflict (momentul culminant al conflictului l-a reprezentat intrarea trupelor poloneze conduse de Iona Albert in Moldova in 1497; expeditia poloneza s-a incheiat cu victoria lui Stefan cel Mare in Batalia de la Codrii Cosminului) 2 . Incheierea unei aliante intre cei doi monarhi pentru o apararare comuna in viitor.
Continut:
1. Ioan Albert promite ca va da uitarii toate relele facute de Stefan Poloniei in cei doi ani de razboi
2. Stefan cel Mare se angajeaza la randul sau sa respecte “o pace vesnica” in relatia cu Polonia
3. Cei doi monarhi isi promit ajutor militar si politic impotriva tuturor inamicilor si in mod special impotriva Imperiului Otoman (inamicul comun)
4. Negustorii moldoveni si polonezi vor fi protejati de cei doi monarhi atunci cand fac comert in cele doua state aliate
5. Statutul de vasal al lui Stefan fata de regii Poloniei a incetat deoarece in acest tratat Stefan este egalul regelui Poloniei Ioan Albert
Consecinte: In 1500 – 1501 Stefan a incercat sa recucereasca cetatile Chilia, pe Dunare si cetatea Alba (la Marea Negra). Aceste puncte strategice au fost cucerite de otomani cu aproximativ 15 ani in urma. Incercarea lui Stefan s-a bazat pe ajutorul militar al Poloniei. In ciudat primirii unui ajutor militar de la regele Ioan Albert, Stefan a esuat in incercarea sa de a elibera cele doua cetati de sub stapanirea otomanilor.
Inceputurile modernitatii (sec. XVI – XVIII)
A. Tratatul de la Targoviste din mai 1598 dintre Mihai Viteazul si Rudolf al II-lea, imparatul Austriei
Scop:
Refacerea aliantei antiotomane Liga Sfanta dupa iesirea din ea a Transilvaniei si a Moldovei; Alianta avea drept obiectiv lupta anitotomana, creata de Rudolf al II-lea si reunea cateva ducate italiene si cele trei state din spatiul romanesc.
Tratatul isi propune mentinerea Tarii Romanesti in alianta antiotomana; practic Mihai Viteazul devine acum cel mai important luptator antiotoman din Liga Sfanta.
Continut:
Mihai Viteazul se recunoaste drept supus al lui Rudolf, iar imparatul Austriei ii promite bani pentru plata a 10.000 de mercenari in lupta antiotomana. Cei doi monarhi isi promit totodata ajutor reciproc in conflictele cu otomanii. Rudolf al II-lea se angajeaza sa nu recunoasca alti domni in afara de Mihai Viteazul, fiul acestuia Petru si urmasii lor (este recunoscuta dinastia)
Consecinte:
- In 1599 si 1600, Mihai a cucerit Transilvania si Moldova si astfel, le-a readus in alianta antiotomana. Imparatul Rudolf a recunoscut stapanirea lui Mihai asupra celorlalte doua state din spatiul romanesc (implicit a recunoscut unirea din 1600)
- In toamna anului 1600, Mihai a pierdut stapanirea asupra celor trei state din spatiul romanesc fiind invins de armatele maghiare, moldovene si poloneze. In baza tratatului din 1598 s-a refugiat la curtea lui Rudolf si a solicitat ajutor pentru a-si recupera teritoriile. Imparatul Austriei ii ofera bani pentru angajarea unei armate de mercenari si pe generalul Basta in fruntea unui corp de oastea austriaca, ca aliat, in campania din Tarile Romane. In 1601, dupa o prima victorie impotriva lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, este asasinat la ordinele lui Basta pe Campia Turzii.
B. Tratatul de la Lutk din aprilie 1711 dintre Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei si Petru cel Mare, tarul Rusiei.
Scop:
Incheierea unei aliante antiotomane intre cele doua state, Moldova si Rusia
Continut:
Tarul Petru cel Mare ia sub protectie Moldova care devine astfel aliata Rusiei in razboiul antiotoman. Cei doi monarhi au statut egal in tratat. In plus, Petru cel Mare se angajeaza sa recunoasca la conducerea Moldovei numai dinastia creata de Cantemir. Acesta primeste de la tar un domeniu in regiunea Moscovei cu scopul de a-i fi loc de refugiu lui si familiei sale in cazul in care razboiul antiotoman va esua.
Consecinte:
In vara anului 1711, armatele rusesti au intrat in Moldova, Tarul proclamand eliberarea Moldovei de sub stapanirea otomana. Cantemir si armata moldoveana s-au alaturat trupelor rusesti; fortele aliate au pornit spre Dunare. Cele doua armate au fost incercuite de otomani la Stanilesti pe Prut. Razboiul a fost pierdut de catre fortele crstine, iar Cantemir s-a refugiat in Rusia.
III. Conflicte militare (lupte) la care au participat romani
Evul Mediu
1. Batalia de la Posada din octombrie 1330 dintre Basarab I, voievodul Tarii Romanesti si Carol Robert de Anjou, regele Ungariei
Motivul:
Realizarea statului muntean unificat de catre Basarab I a presupus includerea Banatului de Severin sub autoritatea voievodului Tarii Romanesti. Din sec. XVI, Banatul de Severin era un teritoriu aflat sub autoritatea regelui Ungariei, de aceea, din 1330, Carol Robert a organizat o expeditie in Tara Romaneasca cu scopul de a-l inlocui pe Basarab cu un nobil maghiar.
Desfasurare:
Armatele maghiare si cele transilvanene au reocupat Banatul de Severin. In acest moment, Basarab cere pacea oferind regelui maghiar 7000 de marci de argint si angajandu-se sa nu mai atace Banatul de Severin. Carol Robert a refuzat oferta voievodului muntean, iar armatele maghiare s-au indreptat catre Arges. Pe drumul de intoarcere al ostilor maghiare in Transilvania, Basarab a organizat o ambuscada intr-un defileu din Muntii Fagaras (termenul din cronici “posada” defineste un defileu, locul bataliei ramanad necunoscut). Dupa patru zile de lupta, victoria a fost obtinuta de armatele romane.
Consecinte:
1. Basarab a reusit sa apere independenta statului muntean in fata pretentiilor de suzeranitate a regelui Ungariei.
2. In 1368, regele Ungariei, Ludovic, a incercat din nou sa cucereasca Tara Romaneasca, dar armatele sale au fost invinse pe Ialomita de ostile romanesti conduse de Vladislav Vlaicu.
2. Batalia de la Vaslui din ianuarie 1475 dintre Stefan cel Mare, voievodul Moldovei si Soliman pasa, comandantul trupelor otomane din Europa
Motivul:
Moldova a acceptat suzeranitatea otomana si plata tributului cu un an inainte de inscaunarea lui Stefan cel Mare. Stefan a continuat sa plateasca tribut vreme de 13 ani, pana in 1470. Acum, el a considerat ca va reusi sa scaota Moldova de sub suzeranitate otomana cu ajutorul marilor puteri crestine (Polonia si Ungaria). In iarna anului 1474-1475, armatele otomane au pregatit o expeditie in Moldova cu scopul de a-l inlocui pe Stefan cu un domn ce accepta reluarea platii tributului.
Desfasurare:
Armatele otomane au trecut Dunarea, iar voievodul Tarii Romanesti s-a alaturat ostilor lui Soliman pasa in expeditia contra Moldovei. Stefan a aplicat strategia razboiului de hartuire: a distrus rsursele din drumul ostilor inamice (pamant parjolit etc.) si a atras armatele otomane intr-un loc favorabil ostilor moldovene, inferioare numeric (strategia ambuscadei). Acest loc favorabil a fost ales de Stefan din apropierea Vasluiului intr-o zona mlastinoasa inconjurata de dealuri impadurite. Armata otomana a putut fi atrasa in mlastina ca intr-o capcana si datorita unei ceti dense. Victoria a fost clar obtinuta de armatele Moldovei, otomanii retragandu-se la sud de Dunare.
Consecinte:
1. Stefan cel Mare redobandeste independenta Moldovei fata de Imperiul Otoman (Stefan va accepta din nou suzeranitatea si plata tributului spre sfarsitul domniei in 1496)
2. Stefan va initia o ampla actiune diplomatica in incercarea de a gasi aliati pentru viitorul atac din partea otomanilor; singura tara europeana care a raspuns favorabil a fost Ungaria, cu care Stefan va incheia un tratat in 1475.
3. Batalia de la Rovine din octombrie 1394/mai 1395 dintre Mircea cel Batran, voievodul Tarii Romanesti si Baiazid, sultanul Imperiului Otoman
Motivul:
Expansiunea Imperiului Otoman in Peninsula Balcanica a avut un nou moment favorabil in 1389 atunci cand sultanul a cucerit cnezatul Serbiei. Astfel, stapanirea otomana a ajuns la frontiera cu lumea romaneasca, la Dunare. In anii urmatori, trupele otomane au facut expeditii de jaf in Tara Romaneasca, iar drept raspuns, in iarna anului 1392 – 1393, Mircea cel Batran a atacat garnizoanele de la sudul Dunarii (din provincia Bulgaria). Prin urmare, expeditia militara a sultanului Baiazid in Tara Romaneasca a avut drept obiectiv transformarea Tarii Romanesti in provincie otomana.
Desfasurare:
Armatele otomane au trecut Dunarea prin spatiul dintre Giurgiu si Turnu, de aici sultanul a ordonat inaintarea catre capitala, Arges. Mircea cel Batran a aplicat tactica razboiului de hartuire, batalia decisiva s-a desfasurat intr-un loc pregatit dinainte de Mircea cel Batran, intr-un spatiu natural favorabil (mlastina, dealuri impadurite) unde ostasii munteni au sapat santuri adanci cu pari ascutiti la fund care aveau rolul de a opri inaintarea cavaleriei inamice; aceste santuri sunt denumite rovine in cronici. Victoria a fost obtinuta de Mircea cel Batran. Armata Tarii Romanesti a fost ajutata de o oaste transilvaneana condusa de voievodul Stibor.
Consecinte:
1. Mircea cel Batran a aparat independenta Tarii Romanesti, evitand transformarea statului roman in pasalac.
2. Pentru a preintampina atacurile otomane, Mircea a participat in fruntea armatei Tarii Romanesti la actiunea cruciata organizata de Sigismund de Luxembourg, regele Ungariei in 1396 la Nicopole.
Inceputurile modernitatii (sec. XVI – XVIII)
1. Batalia de la Calugareni din august 1595 dintre Mihai Viteazul, domnitorul Tarii Romanesti si Sinan Pasa, comandantul trupelor otomane
Motivul:
Mihai Viteazul a refuzat sa mai accepte suzeranitatea sultanului si plata tributului. In 1594, armatele muntene au atacat garnizoanele otomane de pe malul stang al Dunarii (raialele: Turnu, Giurgiu si Braila). Prin aceasta actiune, Mihai a provocat reactia otmana din 1595. In acelasi timp, Mihai a obtinut dreptul de a fi primit in alianta antiotomana Liga Sfanta (alianta coordonata de Austria si din care mai faceau parte Transilvania si Moldova).
Desfasurare:
Armatele otomane au trecut Dunarea pe la Giurgiu cu obiectivul de a cuceri capitala Tarii Romanesti, Targoviste. Mihai a pregatiti confruntarea decisiva cu armata otomana intr-un loc familiar, in apropiere de Calugareni (mlastina creata de raul Neajlov, un pod in jurul caruia se va desfasura toata batalia si dealuri impadurite in jur). Lupta a fost castigata de armata Tarii Romanesti, dar trupele otomane s-au regrupat primind ajutoare de la sudul Dunarii. In aceste conditii, Mihai a fost obligat sa se retraga pe Valea Dambovitei, spre pasul Rucar Bran in asteptarea aliatului sau, principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. Intre timp, insa ostile lui Sinan pasa au ocupat Bucurestiul si Targovistele. In septembrie 1595 armatele aliate ale lui Mihai si Sigismund au alungat ostile din Tara Romaneasca.
Consecinte:
1. Mihai Viteazul a redobandit independenta Tarii Romanesti in fata Imperiul Otoman.
2. Mihai Viteazul si-a confirmat statutul de membru important in alianta antiotomana, Liga Sfanta.
2. Batalia de la Stanilesti din iulie 1711 dintre voievodul Moldovei Dimitrie Cantemir in alianta cu tarul Rusiei, Petru cel Mare, impotriva armatelor otomane conduse de marele vizir Hasan pasa.
Motivul:
Dimitrie Cantemir a incheiat o alianta antiotomana cu Petru cel Mare in aprilie 1711. Domnul Moldovei a proclamat astfel iesirea tarii de sub suzeranitate otomana si incetarea platii tributului in baza tratatului moldo-rus. Petru cel Mare a declansat un razboi antiotoman cu scopul de a elibera atat Moldova cat si teritoriile crestine din Peninsula Balcanica de sub stapanirea sultanului.
Desfasurare:
Armatele moldovene si rusesti au aplicat o tactica ofensiva: o parte a inaintat pe Valea Siretului spre Dunare si a atacat cetatea Braila. Grosul trupelor a coborat pe Valea Prutului si a fost intampinat de ostile otomane langa localitatea Stanilesti. Armatele aliate au fost inconjurate de otomani pe un deal. Fara apa si alimente trupele crestine au cerut pacea. Victoria a fost obtinuta astfel de catre otomani.
Consecinte:
1. Sultanul va numi de acum inainte la conducerea Moldovei domni fanarioti.
2. Cantemir impreuna cu familia si apropiatii s-au refugiat in Rusia.
@ mistiguebest
Oral:Scopul comunicării,Instanţele comunicării,Text literar ,Text nonliterar
Oral
- Scopul comunicării: informativ sau persuasiv (de convingere), comercial
- Instanţele comunicării:
- Emiţător – funcţia emotivă/interjecţională (persoana I, exclamaţii, interogaţii)
- Receptor – f. persuasivă/conativă (de convingere: pers a II-a, imperative)
- Mesaj – f. poetică (totalitatea procedeelor de stil)
- Cod (limba) – f. metalingvistică (ex: Alecsandri se scrie cu cs, nu cu x.)
- Canal – f. fatică, de menţinere a contacului între E şi R (ex: Alo, mai eşti pe fir?, formulele mediane in basm)
- Referent – f. referenţială (realitatea la care trimite textul)
- Text literar – fictiv, subiectiv, are f poetică şi f emotivă, nu are f referenţială, cuvintele sunt folosite cu sensuri preponderent conotative
Text nonliterar – nonfictiv, obiectiv, neutru, are f referenţială şi rol informativ, nu are f poetică sau emotivă, cuvinte folosite cu sensuri predominant denotative
- Mărcile subiectivităţii: persoana I, a II-a, excalamţii şi interogaţii, exprimarea unor opinii personale, folosirea unor superlative, punctele de suspensie care indică pauze afective.
- Particularităţile comunicării orale în conversaţie: folosirea dialogului ca modalitate de expunere, succesiunea întrebare-răspuns, inversarea rolurilor între emiţător şi receptor, enunţuri eliptice, folosirea persoanei I şi a II-a, prezenţa formulelor de adresare, stabilirea unei relaţii familiale/oficiale cu interlocutorul, spontaneitatea.
- Particularităţile jurnalului: datarea (aproape)zilnică, persoana I, exprimarea unor emoţii, impresii, gânduri subiective şi intime, tonul confesiv.
- Etapele argumentării: formularea tezei/ideii de ansamblu, argumentele, exemplele, concluzia (la care se adaugă conectorii logici prin care se înlănţuie ideile: pe de o parte, pe de altă parte, în primul rând, de altfel, de asemenea, în concluzie)
- Calităţile generale ale stilului:
- Claritatea – formularea unui mesaj astfel încât să fie uşor înţeles de receptor, deci fără ambiguităţi. (abateri: pleonasm, tautologia, echivoc, obscuritate, galimatias)
- Corectitudinea – respectarea tuturor normelor lingvistice impuse de Academia Română (abateri: dezacord, anacolut, solecism)
- Puritatea – folosirea formelor literare ale cuvintelor, evitându-se forme regionale, colocviale, populare, arhaice.
- Proprietatea – folosirea cuvintelor cu cele mai adecvate sensuri în context (abatere: ceasul staţionează, maşina stă – lipsa de proprietate a termenilor)
- Precizia – folosirea riguroasă a materialului lingvistic, astfel încât un maximum de idei să fie formulat cu minimum de cuvinte. (abateri: digresiuni/paranteze).
- Calităţi particulare ale stilului: oralitatea, umorul, ironia, eufonia (antonim: cacofonia), varietatea stilistică, demnitatea.
- Stilurile funcţionale ale limbii române:
- Stil beletristic – în operele literare: are f emotivă şi poetică, are cuvinte folosite cu sensuri conotative ce intră în structura unor figuri de stil, sugestie, expresivitate, ambiguitate, persoana I
- Stil colocvial: dialogul ca modalitate de expunere, oralitate, spontaneitate, fraze eliptice, termeni argotici, elemnte de jargon
- Stil tehnico-ştiinţific: neutru, obiectiv, impersonal, respectă calităţile generale ale stilului, are rol informativ şi f referenţială, nu are f emotivă sau poetică, la nivel lexical are termeni de specialitate, neologisme, la nivel gramatical – pluralul auorului (persoana I plural), prezent gnomic, preferinţa pt verbe impersonale, substantive provenite din infinitive lungi (adunare, scădere)
- Stil oficial/juridico-administrativ – neutru, obiectiv, impersonal, respectă calităţile generale ale stilului, are rol informativ şi f referenţială, nu are f emotivă sau poetică, la nivel lexical are termeni de specialitate, neologisme, termeni supratextuali abreviaţi (art, cap, alin.), la nivel gramatical – prezent gnomic, preferinţa pt verbe impersonale, substantive provenite din infinitive lungi (aplicare, pedepsire)
- Stil publicistic: rol informativ, f referenţială, cuvinte accesibile tuturor, caracter persuasiv, invenţii lexicale (dacă e ştire neutră – obiectiv, impersonal, cuvinte conotative, dacă e pamflet sau parodie – subiectiv, sensuri denotative, f poetică)
ATENŢIE: textele din reviste de specialitate precum Limba şi literatura română , Gazeta de matematică, fizică, chimie sunt în stil tehnico-ştiinţific de popularizare, nu în stil publicistic.
- Registrele limbii: popular/cult, oral/scris, colocvial, arhaic, reginal, familial, neologic
- Particularităţile descrierii: tehinca detaliului, enumeraţia cu rol descriptiv, preponderenţa substantivelor şi a adjectivelor
- Procedee lingvistice cu efect de persuasiune în reclame: exclamaţii, interogaţii, persoana I, omonimia, polisemia, jocuri de limbaj, inventivitate lexicală, verbe la imperativ.
- Text narativ – cuprinde mai multe acţiuni, acestea sunt prezentate cronologic şi se află în raport de cauzalitate (decurg unele din altele), apar verbe numeroase, naraţiunea şi dialogul ca modalitaţi de expunere, instanţele textului narativ sunt naratorul, autorul, personajele.
- Text descriptiv –descrierea de tip tablou/portret, predomină substantivele şi adjectivele, este subiectivă (dacă sunt descrieri literare) sau obiectivă (dacă sunt descrieri ştiinţifice), apar figuri de stil şi cuvinte cu sensuri conotative (descriere subiectivă) şi cuvinte cu sensuri denotative (descriere obiectivă).
G. Călinescu-ENIGMA OTILIEI (1938) ROMANUL REALIST BALZACIAN/MODERN/INTERBELIC
G. Călinescu-ENIGMA OTILIEI (1938)
ROMANUL REALIST BALZACIAN/MODERN/INTERBELIC
- Încadrarea autorului în context:
GC – personalitate enciclopedică a culturii române: poet („Lauda lucrurilor”), romancier („Cartea nunţii”, „Enigma O”, „Scrinul negru”, „Bietul Ioanide”), dramaturg („Ludovic al XIX-lea”), publicist (ziarul „Universul”), istoric şi critic literar, estetician („Estetica basmului”, „Principii de estetică”)
Poziţia lui Călinescu în contextul literaturii interbelice: în contextul literaturii interbelice, caracterizată prin polemicile legate de tipul de roman ce trebuia abordat (de creaţie/doric/la persoana a III-a sau de analiză/ionic/la persoana I), Călinescu susţine necesitatea creării romanului realist de tip balzacian, pledând astfel pentru o evoluţie organică a literaturii române, care nu trebuia să eludeze această etapă în istoria speciei.
- EO –roman pt că: specie epică în proză, de dimensiuni mari (20 de cap), cu o acţiune amplă, desfăsurată pe mai multe planuri narative (evoluţia romanului de dragoste ce implică triunghiul FOP
şi încercările clanului Tulea de a pune mâna pe averea lui Costache), cu numeroase personaje şi conflicte (Aglae-Costache –pornind de la posibilitatea infierii Otiliei de către Costache , conflictul Ag-Otilia, având ca miză moştenirea banilor şi a bunurilor lui Costache, confruntarea dintre Pasc şi F privind viitorul Otiliei).
- Elemente care demonstrează încadrarea operei în curentul realist:
a. subiectul romanului, transpus în mediul citadin de la începutul secolului al XX-lea, este construit pe principiul realist al mimesisului şi al verosimilităţii, pornindu-se de la fapte reale (articol din presa vremii despre decesul soţilor Popescu, la a căror moarte Simion, fratele, a invadat casa în căutarea banilor) şi ulterior fiind prezentate evenimente fictive, în manieră credibilă.
b. Titlul: titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei” – aluzie la tema balzaciană a paternităţii. La sugestia editorului, Călinescu a optat pentru titlul „Enigma Otiliei”, care a fost explicat astfel: „[…], criza tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu absurditatea sufletului unei fete […]. Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are”. Titlul sugerează, deci, imposibilitatea lui Felix de a desluşi/raţionaliza comportamentul şi reacţiile Otiliei.
- Teme
- prinicpala temă scoate în evidenţă un aspect social: Istoria/monografia vieţii unei familii bucureştene burgheze de la începutul sec. al XX-lea (strada Antim, anul 1909). Caracterul de frescă al romanului se realizează astfel prin descrierea moravurilor societăţii burgheze din perioada antebelică (parvenitismul, lăcomia, senilitatea) prin complexitatea contradictorie a relaţiilor dintre oameni, prin prezentarea vieţii studenţeşti prin Felix, descrierea oraşului pe parcursul plimbării Otiliei, lipsa de scrupule şi moravurile uşoare prin mediile frecventate de Stănică Raţiu în contrast cu rafinamentul aristocratului Pascalopol.
- teme realiste în descendenţă balzaciană: moştenirea şi paternitatea, dar şi dezumanizarea individului prin patima banului.
- complexitatea romanului se justifică şi prin existenţa mai unor teme secundare: dragostea prin triunghiul erotic FOP şi condiţia intelectualului în formare, capabil de sacrificii pentru realizarea profesională
d. Incipitul de tip balzacian, prin analogia cu schema nartivă din „Eugénie Grandet”, respectiv venirea unui văr sărac şi orfan în casa unui unchi bogat şi zgârcit, care are o fată aflată la vârsta măritişului.
Trăsături realiste balzaciene din incipit:
- fixarea precisă a coordonatelor spaţio-temporale: Bucureşti, 1909, strada Antim, seară de iulie
- descrierea detaliată a cadrului exterior: comparând descrierile cadrului exterior din cele două romane, vom constata că la Balzac prezentarea e făcută de un privitor comun, pe când la Călinescu ochiul este al unui estet (N. Manolescu) şi al unui cunoscător de arhitectură, erudit, uneori artificial prin spiritul documentar excesiv care detaliază discursul cu termeni tehnici (ogivă, cariatide, frontoane, console, casetoane, rozetă gotică) şi cu sesizarea stridentelor contraste nefericite → „Enigma Otiliei” este romanul unui critic mai mult decât romanul unui prozator, roman care redescoperă polemic balzacianismul în ciuda intenţiei serioase a lui Călinescu e a valida romanul balzacian
- descrierea detaliată a cadrului interior: vezi procedeul tipic realist prin care personajul este reflectat de mediul în care trăieşte (aspectul neîngrijit al casei/zgârcenia lui Costache, camera Otiliei – caracterul ei uşor supreficial)
- pretextul narativ prin care personajele sunt unite pe aceeaşi scenă (jocul de cărţi, table)
- portretele tuturor personajelor: în manieră realistă, prin caracterizare directă/indirectă, prin portret fizic/moral. Personajele se împart în două categorii, inocenţii (FOP) şi cei din clanul Tulea, prezentaţi subiectiv, satiric de narator(Aglae – „buze subţiri, acre, ochi bulbucaţi”). Dacă planul exterior şi cel interior sunt desrise din perspectiva naratorului, personajele – din perspectiva lui Felix.
restrângerea perspectivei (strada, casa, uşa, cadrul interior, personajele)
e. La nivel naratologic:naraţiunea se face la persoana a III-a de către un narator omniprezent, omniscient, perspectivă auctorială, viziune naratologică „din spate”.
4. Elemente prin care Călinescu depăşeşte balzacianismul şi care ilustrează astfel modernitatea romanului: „Enigma Otiliei” este roman balzacian în intenţie, dar nu şi în rezultat, autorul îmbinând elemente tradiţionale şi moderne. Călinescu respectă metoda/convenţiile (scheletul) romanului balzacian, dar nu şi spiritul acestuia, altfel spus preia procedeele, dar nu şi conţinutul. Deşi în perioada interbelică romanul fusese etichetat drept unul balzacian, critica literară din ultimele decenii subliniază faptul că romanul preia polemic, in sens parodic, elemente balzaciene, astfel încât se poate vorbi despre balzacianism fără Balzac. Enigma Otiliei” trebuie citit ca un metaroman (roman despre roman), un roman despre balzacianism prin savanta dexteritate cu care Călinescu mânuieşte tehnicile, convenţiile, stereotipiile scriitorului francez, de multe ori exagerându-le intenţionat într-o nouă direcţie, cea satirică.
- dacă în romanul lui Balzac faptele şi caracterele evoluează spre tragic, la Călinescu totul este dirijat spre comic, aşa cum se întâmplă cu Aglae, în al cărei portret Călinescu exagerează anumite trăsături precum maliţiozitatea sau invidia, în direcţia grotescă.
- tema paternităţii capătă o nouă ipostaziere prin comportamentul lui Stănică Raţiu, care pretinde că sacrifică orice pentru familia lui, afişând o suferinţă artificială şi în realitate amânând veşnic să-şi asume rsponsabilităţile unui cap de familie, ceea ce face din el un „Caţavencu al ideii de paternitate” (Ov. S. Crohmălniceanu).
- Structura este specifică esteticii realiste prin simetria incipit-final: secenei iniţiale a plimbării lui Felix pe strada Antim îi corespunde revenirea aceluiaşi personaj în dreptul casei lui Giurgiuveanu, după trecerea anilor, pe care o găseşte abandonată, reluân replica unchiului: „Aici nu stă nimeni”. Totodată, construcţia clasică şi balzaciană este contaminată de anumite pasaje romantic/lirice (scena contemplării cerului de către Felix şi Otilia la moşia lui Pascalopol, descrierea turmei de bivoli), prin grefarea unor scene groteşti (moartea lui C.G.) sau cu tentă de spectacol comic (intrigile lui Stănică Raţiu).
- La nivelul personajelor, Otilia reprezintă excepţia din punctul de vedere al modalităţilor de caracterizare, pentru că nu este descrisă exclusiv în manieră balzaciană, ci şi prin procedee moderne precum comportamentismul, reflectarea poliedrică/multiplicarea perspectivelor asupra unui singur personaj sau ambiguitatea.
- În plus, categoria estetică a grotescului este ilustrată în text prin personaje precum Simion Tulea, soţul Aglaei, decrepitul, sau Titi, retardatul suficient care va lua urmele tatălui. Această preocupare pentru procese psihice deviante reprezintă un element naturalist, întreaga familie Tulea aflându-se sub semnul degradării morale reflectate şi în plan fizic.
5. Personajele:
A.la nivelul personajelor, specific romanului realist balzacian este personajul tipic în situaţii tipice, având o trăsătură dominantă de caracter căreia i se supun celelalte. Spre deosebire de caracterele clasice, personajele realiste sunt însă determinate social, fiind produsul mediului în care trăiesc. Personajele călinesciene, ca şi cele balzaciene, sunt MONOMANE, fiecare ilustrând câte o tipologie umană şi fiind plate, cu excepţia lui Felix, care devine dintr-un tânăr student neiniţiat un medic matur, responsabil, având experienţa relaţiilor interumane.
- Otilia – cocheta
- Pascalopol – aristocratul
- Felix-intelectualul în formare (singurul care evoluează, nu e plat)
- Aglae – lacoma, „baba absolută, fără cusur în rău” (Weissmann)
- Aurica – fata bătrână
- Olimpia – soţia plată
- Stănică – parvenitul
- Titi –retardatul
- Simion – senilul, decrepitul
- Costache – avarul
B.Otilia – personaj feminin principal (apare în toate planurile cărţii, stabileşte relaţii cu toate celelalte personajele romanului)
Otilia – personaj eponim
O – imagine a feminităţii debordante şi spontane, unul din personajele feminine cele mai complexe din literatura română interbelică.
În realizarea acestui personaj, se regăsesc atât modalităţi directe, cât şi indirecte, clasice şi moderne.
Modalităţi directe:
-
- caracterizarea făcută de narator prin ochii lui Felix la începutul romanului: faţa măslinie, blondă, bucle, rochie cu volane
- caracterizare făcută de alte personaje – procedeul modern al reflectării poliedrice/pluriperspectivismului, deoarece fiecare personaj are o imagine diferită asupa O: Costache – fe-fetiţa mea, Pasc – amestec de virilitate şi paternitate, Felix- soră şi femeie ideală, Aglae şi Aurica – stricată şi dezmăţată, Stănică – fată faină şi deşteaptă, colegii lui Felix –cea mai elegantă dintre studentele la conservator
- autocatacterizare- fraze precum: „sunt sentimentală”, „toate femeile sunt superficiale şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”
Modalităţi indirecte: fapte, atitudini, mai puţin acces la gândurile personajului, deoarece o modalitate modernă folosită în caracterizarea O este comportamentismul, cu scopul de a spori ambiguitatea personajului:
- Relaţia dintre personaj şi spaţiul locuit – camera O, prin dezordinea obiectelor, anticipă firea inconstantă, spontană a fetei, iar numeroasele oglinzi –multiplele perspective în care o vor percepe celelalte personaje.
- Gustul pentru lux şi mondenitate – prin capriciile pe care i la face Pascalopol
- Spontaneitate
- Îngăduitoare cu cei din clanul Tulea, deşi le cunoaşte intenţiile de a pune mâna pe moştenirea lui Costache şi părerea despre ea
- Dragoste pt Costache, căruia îi iartă avariţia (scena în care renunţă la ideea de a fi înfiată pentru că ştie cât ed greu este pentru Giurgiuveanu să se despartă de avere)
- Raţională, spirit de sacrificiu în vederea împlinirii profesionale a lui Felix: O alege căsătoria cu P nu neapărat pentru a-şi clarifica statutul material, ci mai ales deoarece este conştientă că firea ei capricioasă şi cochetă este nepotrivită viitorului pe care vrea sa îl aibă Felix.
- Finalul cărţii prezintă, prin motivul fotogrfiei, o imagine diferită a O: „damă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai are nimic din spontaneitatea şi nevinovăţia fetei de altădată.
Otilia reflectă condiţia femeii din societatea citadină antebelică: femeia în curs de emancipare (face studii – Conservatorul, merge deja neînsoţită pe străzi), capabilă de a lua propriile decizii (plecarea cu P la Paris, măritişul), dar încă dependentă financiar de bărbat. De altfel, s-a sesizat şi un defect al a estui personaj, care are atitudinea emancipată a femeii interbelice a anilor ’30, dar vestimentaţie tipice începutului de secol.
6. Concluzie: Romanul „Enigma Otiliei” este un roman care ilustrează elemente ale esteticii realiste prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la inceputul secolului al XX-lea, prin tematica balzaciană a moştenirii şi a paternităţii, prin tehnica detaliului cu scopul creării impresiei de verosimilitate, prin caracterele determinate social şi prezenţa naratorului omniprezent, omniscient. Totodată, opera depăşeşte modelul francez prin elemente de modernitate cum ar fi ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante, reflectarea poliedrică a aceluiaşi personaj în viziunea celorlalte, simţul critic al naratorului.
Relaţia dintre doua personaje: FELIX-OTILIA
Evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei şi a statutului social, psihologic, moral:
Enigma Otiliei nu este doar romanul vieţii unei familii bucureştene măcinate de dorinţa de îmbogăţire, ci mai ales un roman de dragoste, căci personajele ilustrează fie iubirea platonică (Felix-Otilia), fie căsătoria condiţionată material (Stănică Raţiu-Olimpia), fie disperarea singurătăţii (Aurica) sau compromisul (Georgeta). În acest păienjeniş al degradării morale, iubirea dintre Felix şi Otilia reprezintă alternativa purităţii. Cei doi sunt personaje principale, Otilia ilstrând tipul cochetei, iar Felix pe cel al intelectualului în formare, singurul personaj rotund al operei. Cei doi veri vitregi sunt orfani: Otilia este fiica soţiei de la care Giurgiuveanu a moştenit o importantă avere, iar Felix este nepotul de sânge al bătrânului, fiu al doctorului Sima, în urma decesului căruia Felix intră sub tutela unchiului. Statutul lor intelectual este precizat încă din incipit: Otilia studiază Conservatorul, iar Felix vine de la Iaşi pentru a studia în Bucureşti Medicina, spre invidia Aglaei. Deşi se cunosc din fotografiile din copilărie şi au avut şi o vagă corespondenţă, Felix se simte tulburat în prima scenă a romanului, când ajunge în casa lui Costache, de prezenţa fetei, singura de care se apropiase atât de mult cu excepţia mamei. Portretul fetei este realizat prin ochii lui Felix, care nu înregistrează decât detalii fizice sumare: blondă, cu bucle, faţă măslinie, rochie cu volane, iar portretul lui Felix este realizat de narator, insistând tot asupra aspectului exterior: tânăr în uniformă de licean, atent, „faţa juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţlor mari de păr”.
Relevarea trăsăturilor celor două personaje prin raportare la scene şi exprimarea unei opinii argumentate asupra acestei relaţii din perspectiva finalului
Cele două personaje sunt construite prin mijloace tradiţionale şi moderne. Astfel, ambiguitatea şi comportamentismul sunt tehnici care se regăsesc în portretizarea Otiliei, ţinând de estetica modernismului, întrucât naratorul refuză a explica gesturile fetei, a le însoţi de ilustrarea reflecţiilor personajului feminin, în timp ce Felix este caracterizat mai ales prin faptele şi atitudinile sale. Cucerit de spontaneitatea, graţia şi feminitatea Otiliei, Felix se îndrăgosteşte, dar se simte stânjenit de familiaritatea fetei cu Pascalopol. Imatur şi stângaci, el îşi mărturiseşte mai întâi sentimentele printr-un bilet lăsat în camera Otiliei, pe care ulterior vrea să-l sustragă. Confuz deoarece Otilia nu pomeneşte nimic despre scrisoare, deşi o citise, Felix îi va declara dragostea în timpul vizitei la moşia lui Pascalopol, dar reacţia Otiliei îl deconcertează: ea nu îl respinge, dar nici nu îi încurajează pornirile, menţinând „enigma” alegerii ei între Felix şi Pascalopol. Plecarea cu acesta din urmă la Paris este un moment de derută petru Felix, care o pimeşte însă cu aceeaşi căldură sufletească la întoarcere. Astfel, întreaga relaţie este descrisă exclusiv prin prisma reacţiilor lui Felix, cititorul găsind explicaţii pentru alegerea Otiliei abia în finalul romanului: după moartea lui Costache, Otilia părăseşte la scurt timp casa şi se căsătoreşte cu Felix, căruia îi trimite o carte poştală cu textul: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. De altfel, discuţiile anterioare ale celor doi anticipă gestul fetei: Felix îi mărturisise visul de se realiza în profesie, unde nu ar fi suportat o poziţie superficială, inferioară, astfel încât ambiţia, perseverenţa, spiritul profund intelectual, aplicaţia către studiui sunt trăsăturile care întregesc portretul tânărului în formare, iar gestul Otiliei de a se căsători cu Pascalopol reflectă maturitatea ei, spiritul de sacrificiu în vederea împlinirii profesionale a lui Felix: O alege căsătoria cu Pascalopol nu neapărat pentru a-şi clarifica statutul material, ci mai ales deoarece este conştientă că firea ei capricioasă şi cochetă este nepotrivită viitorului pe care vrea să îl aibă Felix.
În concluzie, cuplul Felix-Otilia rămâne unul dintre cele mai tulburătoare din literatura română, prin sinceritatea şi caracterul platonic al sentimentelor, dar şi prin spiritul raţional care motivează neîmplinirea iubirii.
SCHEMA PERSONAJELOR:
Fam. Girurgiuveanu Clanul Tulea
Costache Giurgiuveanu——–fraţi——Aglae Tulea – Simion
Otilia Mărculescu –Y Felix Sima Titi Aurica Olimpia
(fiica soţiei 2 ) (fiul dr. Iosif Sima Otilia fată bătrână +
↓Y cumnatul lui Costache) (atracţie) Stănică Raţiu
Pascalopol | Ana = Y
| (casatorie, divorţ) →copil, mort
Mariaj, | separare
separare ↓ Stănică + GeorgetaY
Otilia →alt mariaj mariaj
1. Chestiunea orientala si principatele romane in perioada 1853 – 1856 2. Obtinerea indep ro in contextul “Crizei orientale” (1876 – 1878 ) 3. Aderarea ro la tripla alianta (1883) 4. Romania si “Razboaiele balcanice” (1912 – 1913 )
Colegiul National Ion Luca Caragiale
Prof: Adrian Dragusanu
Lectia 1: Spatiul romanesc si criza orientala in perioada 1853 – 1914
I. Chestiunea orientala si principatele romane in perioada 1853 – 1856
II. Obtinerea indep ro in contextul “Crizei orientale” (1876 – 1878 )
III. Aderarea Romaniei la Tripla Alianta (1883)
IV. Romania si “Razboaiele balcanice” (1912 – 1913 )
I. Chestiunea orientala si principatele romane in perioada 1853 – 1856
Chestiunea orientala denumeste starea de conflict din europa de sud-est din perioada 1683 – 1914 dintre Imperiul Otoman si doua mari puteri crestine (Austria + Rusia)
- Este o continuare a conflictului din ep medievala si de la inceputurile modernitatii care a opus imp ot statelor crestine.
- In chestiunea orientala imp ot a trecut la o pol de defensiva in fata presiunii permanente din partea au si rusiei.
- Miza a reprezentat-o provinciile ot din europa pe care rusia si austria doreau sa le anexeze imperiilor lor
- In chestiunea orientala a existat si o a treia categorie de interese rep de natiunile aflate sub dom ot. Acest al 3lea actor avea drept scop obt indp natiunilor supuse si de aceea a intrat in conflict uneori atat cu imp ot cat si cu rusia si austria. Principatele ro au sustinut interesele natiunilor supuse imp ot printr-un efort diplomatic pe langa rusia si austria.
- In 1853 s-a declansat un nou razboi intre rusia si imp ot. Pt prima si ultima data in chestiunea orientala marile puteri europene s-au aliat cu ot imp unui stat crestin, rusia. Astfel, razboiul devine european, cele doua tabere fiind imp ot + aliatii (austria, franta, mb, prusia, sardinia) impotriva rusiei
- Fortele occidentale impreuna cu armata ot au debarcat in Peninsula Crimeea. Razboiul s-a concentrat aici pt perioada 1854-1856, de aceea s-a numit razboiul din Crimeea sau razb Crimeei.
- Razoiul a fost castigat de catre fortele aliate, iar negocierile de pace s-au purtat la Paris in 1856. La acest congres de pace au fost respectate 2 principii fund:
1. Slabirea influentei Rusiei in Europa de s-e (mai ales in pen. balcanica)
2. Stabilirea unui echilibru intre statele castigatoare.
- La congresul de pace, a fost luata in discutie si problema principatelor romane ca o solutie pentru indeplinirea celor 2 principii. Principatele ro aveau in chestiunea orientala o pozitie strategica f importanta deoarece se aflau la intersectia frontierelor si a zonelor de influenta ale celor 3 imperii: Imp Otoman, Imp Habsburgic si Rusia
- Tratatul de Pace de la Paris 1856 are prevederi pt principatele romane care au fost in acord cu principiile congresului de pace dar si cu interesele miscarii nationale romanesti:
1. Statutul politico-juridic international al principatelor a fost modificat prin introducerea protectoratului colectiv al marilor puteri europene, in locul protectoratului unic al Rusiei (austria, franta, mb, prusia, sardinia + rusia); principatele ramaneau sub suzeranitatea imp ot
2. Moldova primeste de la rusia zona de sud a Basarabiei (3 judete) astfel incat Rusia sa piarda iesirea la dunare
3. Ideea unirii principatelor intr-un stat a fost acceptata de marile puteri, dar amanata pana dupa primirea rezultatului consultarii societatii romanesti prin adunarile ad-hoc.
II. Obtinerea indep ro in contextul “Crizei orientale” (1876 – 1878 )
– In 1876 s-a declansat o noua etapa in chestiunea orientala prin izbucnirea unei revolte antiotomane in serbia si bulgaria. Aceasta revolta a fost sprijinita de rusia care dorea sa aiba un pretext (apararea crestinilor slavi si ortodocsi ) pt declansarea unui nou razboi impotriva imp ot
- Aceasta noua etapa din chestiunea orientala era clar ca va duce la declansarea unui razboi intre rusia si imp ot. In aceste conditii clasa politica din romania a dorit sa foloseasca momentul favorabil pt obt independentei de stat (era clar pentru oricine ca romania nu va reusi sa castige singura un razboi impotriva imp ot si ca ot nu ne vor ceda independeta pe cale pasnica)
- In consecinta o delegatie a romaniei condusa de I. C. Bratianu si ministrul de externe Kogalniceanu s-a intalnit cu tarul Alexandru al 2-lea in rusia in toamna anului 1876. Negocierile romano-ruse n-au dus la niciun rezultat deoarece rusia a refuzat sa accepte implicarea romaniei in viitorul razboi (deoarece tarul urmarea recuperarea celor 3 judete din sudul basarabiei).
- In primavara anului 1877 trupele rusesti s-au organizat pt razboi pe frontiera de la Prut. Problema cea mai importanta pentru Rusia era acum trecerea prin Romania pentru a incepe razboiul la sudul Dunarii contra otomanilor. Considerarea Romaniei drept parte a imp ot si intrarea trupelor rusesti fara un acord cu guvernul de la Bucuresti ar fi putut declansa reactia antirusa a celorlalte puteri garante ale romaniei
- Deoarece nu doreau sa ajunga intr-o situatie defavorabila ca in 1853-1854 Rusia a trimis un reprezentant la bucuresti in martie 1877 pt a negocia cu guvernul roman o conventie care sa permita trecerea trupelor rusesti prin romania spre dunare.
- Conventia romano-rusa nu prevedea statutul de aliata pt romania cu rusia in razboi, dar permisiunea acordata armatelor rusesti de a traversa teritoriul national situa romania de partea rusiei in razboiul cu imp ot.
- In consecinta, autoritatile otomane au considerat romania stat inamic si au ordonat bombardarea instalatiilor portuare ro de la Dunare, artileria romaneasca a raspuns bombardand porturile de pe malul bulgaresc
- Luand act de razboiul de la Dunare dintre romania si imp ot la 9 mai 1877, min de externe Kogalniceanu a tinut un discurs in Parlament in care a afirmat statutul de independenta al romaniei iar Parlamentul a adoptat in aceeasi zi o declaratie de independenta. Rusia a recunoscut imediat independenta romaniei, iar celelalte mari puteri europene au amanat luarea unei atitudini fata de independenta romaniei pana dupa incheierea razboiului ruso-otoman
- Armatele rusesti au trecut dunarea si s-au lovit de o rezistenta remarcabila a trupelor otomane conduse de generalul Ozman pasa in regiunea Plevna (zona de nord-vest a Bulgariei). Primele doua asalturi otomane asupra zonei fortificate de la Plevna au esuat, ceea ce l-a determinat pe marele duce Nicolae, comandantul trupelor rusesti din Balcani sa-i trimita printului Carol, in iulie 1877, o telegrama prin care solicita un ajutor militar imediat din partea armatei romane.
- Parlamentul a votat intrarea armatei romane in razboi, iar printul Carol a condus in mod direct campania militara de la sudul dunarii. Armata romana s-a alaturat trupelor rusesti la Plevna. Asaltul comun de la sf lunii august a fost din nou un esec, prin urmare comandamentul ruso-roman a hotarat aplicarea tacticii asediului. Dupa doua luni de asediu armatele otomane de la Plevna au capitulat.
- Razboiul a mai continuat pana in ianuarie 1878 cand imp ot. a cerut pacea
- Rusia a fost de acord cu incetarea ostilitatilor chiar daca nu ajunsese la Istanbul (zona strategica a stramtorilor Bosfor – Dardanele)
- Primele negocieri de pace s-au purtat numai intre rusia si imp ot, iar reprez romaniei a avut statutul de observator. Tratatul incheiat acum la San Stefano, nu a fost aplicat deoarece negocierile de pace au fost reluate la Berlin in vara anului 1878
- Tratatul de pace de la Berlin prevedea pentru romania:
1. Recunoasterea independentei de stat in baza unor conditii (de ex. Modificarea art. 7 din constitutie astfel incat si locuitorii necrestini sa primeasca cetatenie)
2. Cedarea sudului basarabiei catre rusia in schimbul Dobrogei pe care rusia o primea de la imp ot drept despagubire de razboi.
III. Aderarea ro la tripla alianta (1883)
- Dupa obtinerea independentei romania s-a aflat intr-o situatie dificila in relatiile internationale deoarece nu mai beneficia de garantii de securitate din partea marilor puteri. In plus, Romania se afla intr-o stare de relatii diplomatice neutre cu Rusia din cauza problemei teritoriale ale celor trei judete din sudul Basarabiei.
- In aceste conditii regele Carol I si premierul I. C. Bratianu s-au orientat catre alianta formata in 1882 de Germania + Austro-Ungaria + Italia (Tripla alianta = puterile centrale)
- In 1883, Romania a fost primita in Tripla Alianta ca membru cu drepturi depline
- Tratatul de aderare a Romaniei la Tripla Alianta a fost tinut secret la cererea regelui carol I din cauza implicatiilor negative asupra relatiei guvernului de la Bucuresti cu miscarea nationala a romanilor din Transilvania, Banat si Bucovina.
IV. Romania si “Razboaiele balcanice” (1912 – 1913 )
- Razboaiele balcanice au fost o noua etapa in chestiunea orientala. De data aceasta, conflictul a fost intre statele crestine din balcani si imp ot (fara implicarea austro-ungariei sau rusiei)
- Primul razboi balcanic (1912) a avut drept miza cucerirea de catre statele aliate (Grecia + Serbia + Bulgaria) a doua provincii otomane din Balcani (Tracia + Rumelia). Razboiul a fost castigat de aliati, iar negocierile de pace s-au purtat la Londra. Dupa incheierea tratatului de pace intre aliati a aparut o stare de conflict provocata de faptul ca bulgaria era acuzata ca a luat teritorii prea importante .
- Al doilea razboi balcanic (19130) a fost declansat de Grecia si Serbia care au atacat Bulgaria. Dorind sa recupereze o parte din teritoriile pierdute cu un an inainte imperiul otoman a intrat si el in razboi impotriva Bulgariei. La randul sau, Romania a declarat razboi Bulgariei deoarece dorea sa-si consolideze statutul de putere regionala in Balcani. Atacata de la toate frontierele, Bulgaria a cerut pace. Negocierile s-au desfasurat la bucuresti, iar tratatul semnat aici in 1913 prevedea reducerea teritoriala a Bulgariei prin cedarea unei parti a Traciei catre Serbia, a iesirii la Marea Egee catre Grecia si a unei parti a Rumeliei catre Imperiul Otoman. Romania a luat si ea un teritoriu din Bulgaria (Cadrilaterul).
Lectia 2 : Politica externa a Romaniei in perioada 1918 – 1948
I. Statutul international al Romaniei in perioada interbelica (1918 – 1939 )
II. Actiuni de politica externa ale Romaniei in perioada 1918 – 1939
III. Politica externa a Romaniei in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial (1939 – 1945)
IV. Statutul politico-juridic international al Romaniei din Tratatul de Pace de la Paris (1947)
I. Statutul international al Romaniei in perioada interbelica (1918 – 1939 )
- La sfarsitul Primului Razboi Mondial Romania s-a aflat in tabara invingatoare – Antanta.
- In conformitate cu acest statut de tara invingatoare Romania a participat la Conferinta de Pace de la Paris (1919 – 1920 )
- Obiectivele Romaniei la Conferinta de Pace au fost:
1. Obtinerea recunoasterii internationale a Marii Uniri din 1918
2. Consolidarea statutului de putere regionala in Europa de sud-est
- Tratatele de pace semnate in cadrul Conferintei de la Paris au implinit obiectivele de politica externa ale romanilor.
II. Actiuni de politica externa ale Romaniei in perioada 1918 – 1939
- Politica externa a Romaniei in perioada interbelica a urmarit obiective nationale care erau in acord cu principiile noii ordini mondiale impusa dupa 1918 de catre puterile invingatoare in razboi (Antanta)
- In consecinta Romania a sustinut in relatiile internationale aceleasi principii pe care le sprijineau marile puteri europene, Franta si Marea Britanie, dar si statele mai mici din Europa, care s-au aflat in razboi in tabara Antantei ( Serbia, Grecia)
- Aceste principii erau:
1. Respectarea ordinii internationale existente (de fapt, ordinea stabilita de Conferinta de Pace de la Paris)
2. Mentinerea pacii si preintampinarea declansarii unui nou razboi in Europa
- Obiectivele de politica externa pe care le sustinea Romania erau combatute de catre grupul statelor revizioniste: tari invinse in razboi (Germania, Ungaria, Bulgaria), tari invingatoare nemultumite de prevederile pacii (Italia, Japonia) si tari care nu au participat la conferinta de pace din motive ideologice (Uniunea Sovietica)
- In perioada interbelica Romania s-a situat de partea statelor care sustineau ordinea si pacea internationala si impotriva celor care promovau revizionismul
Exemple de actiuni de politica externa ale Romaniei din perioada 1918 – 1939:
1. Actiuni desfasurate in cadrul Societatii Natiunilor (Liga Natiunilor):
- Romania a fost fondatoare a societatii natiunilor deoarece a semnat Tratatul de Pace de la Versailles.
- In cadrul societatii natiunilor Romania a fost apreciata ca o tara cu o politica externa dedicata pacii si respectarii tratatelor de pace. De aceea in anii ’30, reprezentantul Romaniei, Nicolae Titulescu a fost ales drept presedinte al Adunarii Generale a Societatii Natiunilor doi ani la rand.
- In anii ’30 Societatea Natiunilor a organizat conferinte internationale dedicate rezolvarii a doua probleme: dezarmarea generala si definirea agresorului in dreptul international. Ambele probleme au fost ridicate in ideea consolidarii pacii. Romania a participat la dezbaterile organizate pentru ambele probleme semnand acordurile finale.
2. Incheierea unor tratate bilaterale cu scopul consolidarii garantiilor de securitate ale statului Roman. De exemplu, in 1926, Romania a semnat asemenea tratate cu Franta, Marea Britania, Italia si Polonia. Tratatele prevedeau o sustinere reciproca in relatiile internationale, dar si un ajutor politic si chiar militar in cazul unor acte agresive la adresa tarilor semnatare.
3. Realizarea unor aliante regionale de securitate, indreptate impotriva tendintelor revizioniste. In aceste aliante au intrat state vecine cu Romania care se temeau de posibilele actiuni agresive ale unui stat din regiune. De exemplu, in 1921, la initiativa Romaniei a fost realizata Mica Antanta (Mica Intelegere) prin semnarea unui tratat intre Romania, Iugoslavia si Cehoslovacia. Alianta si-a propus sa descurajeaze politica agresiva si revizionista a Ungariei; in 1934 la initiativa Greciei a fost creata Intelegerea Balcanica (Antanta Balcanica) formata din Grecia, Romania, Iugoslavia si Turcia. Alianta si-a propus sa descurajeze actiunile revizioniste ale Bulgariei.
4. Participarea la initiative internationale dedicate consolidarii pacii:
- In 1927, Franta si Statele Unite ale Americii au lansat o declaratie prin care propuneau tuturor tarilor lumii sa semneze un acord de renuntare la razboi in relatiile internationale. Acest document s-a numit Pactul Briand-Kellog. Romania a participat la aceasta initiativa alaturi de alte 60 de tari din lume.
III. Politica externa a Romaniei in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial (1939 – 1945)
- In momentul declansarii celui De-al Doilea Razboi Mondial (sept. 1939) Romania si-a declarat neutralitatea fata de conflict.
- In realitate Romania era considerata de catre tarile din Axa si aliatii lor drept un stat inamic (deoarece sustinuse ordinea internationala impusa de puterile invingatoare dupa 1918).
- In perioada neutralitatii Romania a avut de suferit din cauza presiunilor statelor vecine revizioniste. Un factor extern defavorabil Romaniei a fost esecul aliantei franco-britanice in prima parte a razboiul (1939 – 1940 )
- Urmarind evolutia razboiului in Europa care era net favorabila Germaniei, regele Carol al II-lea a incercat o reorientare a politicii externe a Romaniei de la alianta traditionala cu Franta si Marea Britanie, catre o alianta noua cu Germania .
- Aceasta idee de a obtine garantii de securitate pentru Romania si de la Germani Nazista a fost promovata de regele Carol al II-lea inca din martie 1939, atunci cand a fost incheiat un tratat economic romano-german (acest tratat nu oferea protectia lui Hitler pentru Romania ci doar stabilea reguli reciproc avantajoase pentru comertul dintre cele doua state)
- In primavara anului 1940, la cererea expresa a lui Carol al II-lea, Hitler a raspuns ca va oferi garantii de securitate Romaniei numai dupa indeplinirea de catre autoritatile romane a trei conditii:
1. Renuntarea la alianta cu Franta si Marea Britanie
2. Rezolvarea cererilor teritoriale ale statelor vecine revizioniste (Uniunea Sovietica, Ungaria si Bulgaria; toate aceste state erau aliate ale Germaniei Naziste)
3. Aducerea la putere a Miscarii Legionare
- Aceste trei conditii au fost indeplinite in perioada iunie-septembrie 1940:
1. In iulie 1940, Romania a anuntat ca renunta la alianta cu Franta si Marea Britanie, si ca doreste sa se integreze in Axa.
2. In 26 si 28 iunie 1940, Uniunea Sovietica a trimis doua note ultimative Romaniei, prin care solicita cedarea imediata a Basarabiei si a nordului Bucovinei. Consiliul de Coroana convocat de Carol al II-lea a hotarat acceptarea cererilor sovieticilor. In august 1940, Ungaria a solicitat Romaniei deschiderea unor negocieri pentru cedarea Transilvaniei. Negocierile s-au incheiat fara rezultat deoarece cele doua delegatii sustineau solutii diferite: delegatia Romaniei a acceptat cedarea unui teritoriu al Transilvaniei catre Ungaria si a propus ca acesta sa fie la granita de Vest ce urma sa fie mutata mai in interiorul Romaniei, iar aici sa fie mutati toti maghiarii din Romania. Delegatia Ungariei nu a acceptat aceasta solutie pentru ca ea incalca principiile nationale maghiare: maghiarii din Transilvania erau parte a natiunii si ei nu trebuiau mutati din teritoriul lor in care traiau de aproape 1000 de ani, ci teritoriul trebuia unit cu Ungaria. In aceste conditii, Hitler si Mussolini au intervenit impunand o solutie care respecta principiile sustinute de Ungaria. Astfel, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Romania a fost obligata sa cedeze partea de nord-vest a Transilvaniei catre Ungaria. In septembrie 1940 au avut loc negocieri intre reprezentanti ai guvernului roman si cei ai guvernului bulgar. Cele doua parti au ajuns la un acord prin care Romania a cedat Bulgariei zona de sud a Dobrogei (Cadrilaterul)
3. La inceputul lunii septembrie 1940, Miscarea Legionara a provocat un sir de tulburari politice in tara cerand in mod expres abdicarea regelui Carol al II-lea si transformarea tarii intr-un stat fascist. La 5 septembrie 1940 regele Carol al II-lea a abdicat, iar fiul sau Mihai a fost incoronat ca rege. Puterea in stat a preluat-o insa generalul Ion Antonescu, care guverna tara dintr-o functie nou creata, aceea de Conducator al Statului. Guvernul era format din sustinatori ai lui Antonescu, ofiteri de rang superior si legionari. La 6 septembrie 1940, Romania a fost declarata “Stat national legionar”.
- Dupa indeplinirea acestor conditii Hitler a fost de acord sa negocieze primirea Romaniei in alianta Axei. Acest lucru a fost realizat prin semnarea actului de aderare al Romaniei la Pactul Tripartit (Axa – Roma, Berlin, Tokyo) in noiembrie 1940.
- In baza statutului sau de aliata a Axei, Romania a iesit din starea de neutralitate in iunie 1941, atunci cand Germania a declansat razboiul impotriva Uniunii Sovietice. In acelasi moment, generalul Antonescu a dat ordin armatei romane sa atace Uniunea Sovietica pentru a elibera Basarabia si nordul Bucovinei.
- Statutul international al Romaniei s-a modificat din nou in august 1944. Acum regele Mihai si reprezentantii partidelor democratice au pus la cale inlaturarea de la putere a maresalului Antonescu si a regimului sau de dictatura militara. In aceasta actiune rolul cel mai important l-a avut regele Mihai si conducatorii armatei. La 23 august 1944, Antonescu si toti membrii guvernului sau au fost arestati in incinta Palatului regal, iar armata a trecut in intregime sub conducerea regelui si a generalilor sai. In declaratia din seara zilei de 23 august, regele Mihai a anuntat iesirea Romaniei din alianta Axei si dorinta Romaniei de a-si recupera nord-vestul Transilvaniei (aflat sub ocupatie maghiara si germana). Astfel, Romania a trecut in tabara Natiunilor Unite si vreme de 10 luni a dus razboi impotriva Germaniei si aliatilor sai.
- In mod oficial Romania a devenit parte a Natiunilor Unite in septembrie 1944, atunci cand a fost semnata la Moscova, Conventia de Armistitiu dintre Romania si U.R.S.S.
IV. Statutul politico-juridic international al Romaniei din Tratatul de Pace de la Paris (1947)
- La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Romania a facut parte din tabara invingatoare (Natiunile Unite)
- Conferinta de Pace de la Paris din 1946 – 1947 a fost dominata de vointa puterilor invingatoare: Uniunea Sovietica, SUA, Marea Britanie si Franta
- La Conferinta, sovieticii au insistat ca Romania sa primeasca statutul de tara invinsa deoarece ei doreau sa pastreze Basarabia si nordul Bucovinei (teritoriile puteau fi justificate de sovietici ca un fel de despagubire de razboi de la o tara invinsa)
- Tratatul de Pace de la Paris confirma statutul Romaniei de tara invinsa
- De asemenea, Basarabia si nordul Bucovinei au ramas sub stapanirea URSS
- Nord-vestul Transilvaniei a fost inapoiat Romaniei deoarece Conferinta de Pace a declarat nul si obtinut prin forta Dictatul de la Viena din 1940
- Sudul Dobrogei a ramas Bulgariei, sovieticii insistand pentru aceasta solutie
- Tratatul de pace a marcat in mod oficial intrarea Romaniei in sfera de influenta sovietica pentru ca trupele sovietice au capatat statutul de armate de ocupatie
@Mistiquebest
Roman subiectiv/modern/ de analiza psihologica/interbelic Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Camil Petrescu)
Roman subiectiv/modern/ de analiza psihologica/interbelic
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
(Camil Petrescu)
I.Încadrarea autorului în context:
Camil Petrescu = romancier interbelic Ultima…(1930) si Patul lui Procust(1933), creator al romanului modern alaturi de L. Rebreanu, dramaturg prin piese precum Act venetian , Suflete tari, Jocul ielelor.
Teoretician prin studii precum Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu predează pentru romanul subiectiv de analiză psihologică, pentru o literatură care să evidenţieze principiul autenticităţii şi anticalofilismul.
II. Conceptia despre roman a lui Camil Petrescu se extrage din studiul Noua structura si opera lui Marcel Proust si din notele de subsol la Patul lui Procust:
a) Arta are functie gnoseologica: „arta inseamna cunoastere”
b) Preferinta pentru proza psihologica
c) Interdependenta dintre literatura si stiintele unei epoci: în perioada internelică iau avânt ca ştiinţe psihologia şi psihanaliza, iar în filozofie se dezvoltă intuiţionismul bergsonian (care presupune ideea că realitatea nu poate fi cunoscuta integral obiectiv, ci în funcţie de propria intuiţie şi experienţă de viaţă) şi fenomenologia husserliană (punerea între paranteze a lumii exterioare, deci interesul pentru viaţa interioară)
d) Sustinator al teoriei AUTENTICITATII = preferinta pentru o confesiune neliteraturizata, transcrierea nuda, cat mai fidela a starilor interioare ale naratorului
“eu nu pot vorbi onest decat la persoana I ”
e) Pledoaria in favoarea ANTICALOFILISMULUI = refuzul conventiei stilului, deoarece indeparteaza atentia scriitorului de la pariul autenticitatii
“ toti scriitorii mari nu au talent”
“stilul frumos e opus artei”
f) Introducerea in text a documentelor intime ( jurnal, articole de ziar)
g) Elogiul luciditatii = garantia profunzimii dramelor personajelor
“ cata luciditatea, atata drama”
III.Justificarea încadrării romanului într-un anumit current:
- ultima – roman modern prin eliminarea cronologiei evenimentelor, prin prezentarea vieţii interioare a personajului principal în manieră subiectivă, din perspectiva unui narator hiperlucid, hipersesnsibil şi hiperanalitic.
- Ultima.. – roman al experientei: Autorul promovează introducerea în text a documentelor intime ( jurnal, articole de ziar) şi face elogiul lucidităţii prin garanţia profunzimii dramelor personajelor: „câtă luciditate, atâta dramă”. În acest context, opera poate fi considerată roman al experienţei, formulă folosită pentru prima dată de Petru Comarnescu într-un articol din presa vermii referitor la prozele unor scriitori precum Anton Holban, Mircea Eliade, Octav Şuluţiu, Constantin Fântâneru sa Max Blecher. Ulterior, formula apare în prefaţa romanului Şantier, semnat de Mircea Eliade, pentru a desemna proza subiectivă ce are în componenţa ei un document autentic şi ai cărei protagonişti sunt intelectuali capabili de introspecţie, hiperlucizi, capabili a transforma orice eveniment aparent nesemnificativ într-o experienţă de (auto)cunoaştere.
Autenticitatea este o trăsătură caracteristică prozei de analiză, care implică refuzul schematismului psihologic şi al problematicii exclusiv sociale. Ea presupune sinceritatea absolută, interesul pentru banalitatea vieţii, renunţarea la stilul frumos (anticalofilism). Ea reprezintă, în concepţia lui Camil Petrescu, condiţia esenţială a originalităţii şi pentru a respecta acest principiu, autorul mărturiseşte că a „împrumutat” jurnalul său de front lui Ştefan Gheorghidiu. În plus, notele de subsol ale paginilor sunt folosite în spijinul autenticităţii, reuşind să suprapună personajul-narator (Gheorghidiu), autorul abstract şi autorul concret (Camil Petrescu).
IV. Teme:
● conditia intelectualului aflat in cautarea absolutului in dragoste; se observa mutarea accentului de pe tematica sociala pe aspectele legate de interioritatea personajului
● descrierea, in maniera demitizata, a razboiului prezentat ca o experienta de cunoastere;
● mostenirea (tema balzaciana)
● imaginea Bucurestiului interberlic (cursele de cai, plimbările la Şosea, lumea mondenă, lumea politică prin Nae Gheorghidiu, mediul afacerilor prin Tănase Vasilescu Lumânăraru)
V. Componente ale textului:
A. Geneza/ Constructia:
a) La baza cartii sta experienta de pe front a autorului;
Initial(1929), Camil Petrescu anunta in presa vremii aparitia unui roman cu titlul “Proces verbal de dragoste si razboi” sau a doua romane “ Ultima noapte de dragoste“si “Romanul Capitanului Andreescu”. In 1930 apare romanul propriu-zis, compus prin doua tehnici:
●tehnica “tricotajului” = definitivarea pe etape
●tehnica arhitectului” = adaugarea unor pasaje in urma corecturilor ( ca si Proust)
B. Structura :
a) 2 parti, 13 capitole (6+7) : romanul erotic (Diagonalele unui testament, E tot filozofie…, Asta-i rochia albastră, Ultima noapte de dragoste) si romanul de razboi (Întâia noapte de război, Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu)
b) formula este a “romanului in roman” (Manolescu), deoarece romanul erotic este inclus in cel de razboi, prin procedeul analepsei ( intreruperea firului epic pentru a se relata un eveniment din trecut) => ACRONIA (evenimentele nu mai sunt relatate in ordine cronologica)
C. Indici spaţio-temporali, incipit, final :
Incipitul acestui text renunţă la convenţiile celui realist, în sensul că nu regăsim descrierile ample şi detaliate ale spaţiilor acţiunii. În capitolul I, La Piatra Craiului, în munte, naratorul este proaspăt locotenent de 23 de ani, concentrat pe front deasupra Dâmbovicioarei deoarece urma intrarea României în război în 1916. Sunt precizaţi, aşadar, indicii spaţio-temporali, iar pregătirile de pe front sunt surprinse într-o manieră stendhaliană, ironic, războiul fiind coborât de pe scena istoriei.
Din capitolul următor, „Diagonalele unui testament”, aflăm motivul stării de urgenţă sufletească a lui Gheorghidiu din incipit: suspectându-şi soţia de adulter, el vrea să obţină o permisie pentru a o vizita la Câmpulung, unde aceasta se retrăsese în eventualitatea izbucnirii războiului. Astfel, protagonistul vine la popota ofiţerilor pentru a-şi reînnoi cererea, în ciuda faptului că superiorii i-o respinseseră în repetate rânduri. Asistă la o discuţie pe tema unui articol de ziar despre achitarea unui soţ care-şi ucisese soţia şi pe amantul acesteia din gelozie, articol care declanşează expunerea părerilor despre iubire ale sale şi ale celorlaţi ofiţeri. Se conturează astfel în incipit şi statutul moral şi intelectual al lui Gheorghidiu, proaspăt absolvent al Facultăţii de Filozofie, spirit hiperlucid, hiperanalitic şi hipersensibil, incapabil de compromis, pentru care înrolarea reprezintă o experienţă de cunoaştere esenţială în formarea individului.
Finalul este specific romanului modern prin caracterul deschis: venit de pe front într-o permisie în urma unei răni, Gheorghidiu se întâlneşte cu Ela cu totul schimbat. Primeşte de la cunoscuţi o corespondenţă de încurajare bogată, dar care cuprinde şi o anonimă referitoare la adulterul Elei. Experienţa de cunoaştere pe care a reprezentat-o războiul se observă în atitudinea faţă de acest bilet: dacă înainte de a pleca pe front Gheorghidiu ar fi sacrificat totul pentru confirmarea adulterului Elei, acum această posibilitate îl lasă indiferent, deoarece abssurditatea morţii aproapelui i-a provocat i suferinţă mult mai mare decât posibila trădare în iubire a unei femei. Gheorghidiu se hotărăşte să divorţeze, lăsându-i Elei bani, casele de la Constanţa, obiectele şi cărţile din casă, „adică tot trecutul”, în sensul eliberării. Totuşi, finalul experienţei de cunoaştere a personajului îl aflăm din notele de subsol ale romanului Patul lui Procust, unde se precizează că Ştef dezertează de pe front.
D. Tehnici narative :
a) romanul erotic (cap.2-5) este introdus prin tehnica MEMORIEI INVOLUNTARE = procedeu proustian ce consta in rememorarea trecutului in mod neintentionat in urma stimularii unui simt sau a producerii unui eveniment nesemnificativ: în roman discuţia de la popotă, fapt nesemnificativ, declanşează rememorarea de către naratorul personaj a poveştii de dragoste cu Ela, cu scopul autoeliberării de povara sentimentelor confuze, de durerea incertitudinii, de obsesia geloziei.
b) alternarea a 2 forme de descriere autobiografica /de document intim:
●roman de razboi = confesiune de tip jurnal
●roman erotic = confesiune retrospectiva de tip memorii, scrisa intr-o situatie limita, cu scopul depasirii unei situatii de criza interioara
F. Conflicte: dacă în romanele realiste esenţiale sunt conflictele exterioare, în Ultima… conflictul interior al personajului vizează o constantă contradicţie între lumea ideilor sale absolute, între formularea unor concepţii utopice, care nu acceptă nici cel mai mic compromis, şi realitatea care infirmă acest sistem axiologic. Spirit hiperlucid, el reface prin retropspecţia din capitolele II-V o radiografie a stărilor contradictorii resimţite în timpul căsătoriei. Prima carte nu este neapărat un roman erotic, cât o “monografie a îndoielii” (Constantin Ciopraga), în care orice reacţie a femeii şi fiecare ieşire a cuplului devine prilej de introspecţie. De exemplu, excursia la Odobeşti reprezintă una dintre scenele ce evidenţiază spiritul interogativ, hipersensibil şi hiperanalitic al lui Ştefan. Pentru acesta fiecare gest al soţiei, poziţia corpului, surâsul afişat şi familiaritatea cu G. reprezintă tot atâtea ocazii de autoanaliză, declanşând revelaţii asupra iubirii. Prin alternarea stărilor sufleteşti ale personajului, se exprimă efortul unei conştiinţe de a ordona lumea conform structutrii sale interioare, supuse relativismului.
Astfel, la nivelul structurii şi al firului epic, accentul se muta de pe relatarea faptelor pe reflexul lor in constiinta personajului: firul epic mai restrans decat in romanele realiste, evenimentele fiind doar pretextul ce declanseaza introspectia / autoscopia
VI. Nivelul personajelor:
a) Spre deosebire de estetica realista, care prefera personajul tipic in situatii tipice si in stricta dependenta cu mediul social, eroii lui Camil Petrescu sunt intelectuali aflati in cautarea absolutului in dragoste, spirite problematizante preocupate de clarificarea propriilor trairi.
b) Statutul de intelectual rezida in calitatea lui Gheorghidiu de absolvent al facultatii de Litere si Filozofie, in gustul sau pentru lectura, preferinta pentru studiile de filozofie, spiritul interogativ si dilematic, folosirea unui limbaj neologistic si enuntarea unor fraze cu caracter axiomatic.
c) El isi creeaza un sistem propriu de valori fiind un intelectual: hipersensibil, hiperlucid, hiperanalitic
d) Doua experiente fundamentale de cunoastere îi modeleaza spiritul
●cea erotica,in care idealul iubirii absolute formulat in urma discutiei de la popota este infirmat de realitate
●cea legata de razboi in urma careia Gheorghidiu intelege ca posibila tradare in dragoste a unei femei este incomparabila cu absurditatea mortii aproapelui cu durerea pierderii celor dragi,cu ororile razboiului => razboiul il vindeca de esecul in dragoste.
e) Modalitatile de caracterizare:
●autocaracterizare prin monolog interior
●indirecte - prin discutii, ganduri, atitudini evidentiate prin tehnici moderne precum introspectia, fluxul constiintei (= prezentarea unor ganduri sau evenimente fara a avea o ordine cronologica prestabilita)
f) Prinicipalele trasaturi de caracter:
●spirit interogativ
●insetat de cunoastere
●pasionat de lectura
●inadaptat social si incapabil de compromis
●orgolios (vezi discutia de la popota)
●dominat de indoiala si victima a geloziei, astfel incat romanul erotic este de fapt o “monografie a indoielii” (Constantin Ciopraga)
●ostentatia neologismului si refuzul cliseelor in exprimare
g) Este un narator-personaj, evenimentele fiind relatate dintr-o persepctiva subiectiva, ceea ce face din Gheorghidiu un narator necreditabil; astfel, se preia de la Proust si procedeul unitatii de perspectiva, care va fi inlocuit in “Patul lui Procust” de pluriperspectivism
h) Conceptia despre iubire: Gheorghidiu rosteste fraze din care se deduce ca limbajul colocvial si plin de clisee al ofiterilor de la popota îl irita. El nu vede in iubire un set de reguli, ci o traire intensa si refuza si formula superficiala a lui Corabu, adept al despartirii fara regrete,fara resentimente. Gheorghidiu considera ca orice iubire rerprezinta o comuniune a spiritului, o “cristalizare” in sens sthendalian ce presupune timp si profunzime,devotament si purificare.
i) La sfarsitul romanului se pune intrebarea daca Stefan Gheorghidiu este un invins:
●Da, in ceea ce priveste casnicia cu Ela
●Nu, intrucat Stefan gaseste in sine forta de a depasi esecul in dragoste, reorganizandu-si sistemul de valori (analogie cu Pietro Gralla).
VII. Viziunea asupra razboiului reprezinta o noutate in literatura romana : Camil Petrescu inlocuieste viziunea exceptionala de tip romantic asupra razboiului ( din poeziile lui Alecsandri) cu o viziune in descendenta tolstoiana (“Razboi si pace”) sau sthendaliana (“Manastirea din Parma”) ce demitizeaza razboiul, coborandu-l de pe scena istoriei : sunt prezentate lipsurile soldatilor si sentimentele dominante de teama, frica, incertitudine, revolta impotriva absurditatii luptei, suferinta provocata de moartea aproapelui, pe fundalul unor lupte in care curajul este de fapt o forma a instinctului de autoaparare
VII. La nivel naratologic: În centrul operei se află naratorul personaj, relatând la persoana I, deci în manieră subiectivă, evenimentele capitale pentru existenţa sa: Ştefan Gheorghidiu, absolvent al Facultăţii de Filozofie, se află concentrat „la Piatra Craiului în munte” şi este frământat de bănuiala adulterului soţiei sale, Ela. Provocat de un fapt banal să-şi rememoreze trecutul erotic, el va găsi forţa interioară de a depăşi eşecul în dragoste în urma participării la marea conflagraţie, unde înţelege că moartea absurdă a semenilor este mai gravă decât posibila trădare în dragoste a unei femei. Naratorul relatează în calitate de actor al evenimentelor, astfel încât perspectiva narativă este actorială şi îi corespunde o viziune naratologică „împreună cu”.
●naratiune la persoana I
●narator personaj; subiectiv, necreditabil
●perspectiva actoriala, viziune “ impreuna cu”
●raportul intre instantele narative:
Autor = Camil Petrscu (abstract, concret)
Narator= personaj = Stefan Gheorghidiu
Alte personaje = Ela, G(Gregoriade), Dimiu, Corabu, Unchiul Tache, Nae Gheorghidiu, Tănase Vasilescu Lumânăraru, Anişoara
Cititorul (abstract, concret)
VIII. Viziunea despre lume a autorului:
În opinia mea, viziunea lui CP despre lume se suprapune peste viziunea persoanjului său, un intelectual care îşi creează propriul sistem de valori, incapabil de compromise cu ceilalţi sau cu sine însuşi, văzând în iubire şi război două experienţe de autocunoaştere şi de paradoxală regenerare interioară.
Prin folosirea introspecţiei ca modalitate de sondare a stărilor sufleteşti până la nuanţe infinitezimale, prin relatarea la persoana I şi monologul interior, prin tehnica fluxului conştiinţei, identificată în a doua parte a romanului, când naratorul retranscrie întregul cadru al desfăşurării razboiului, romanul lui Camil Petrescu este expresia autentică a romanului de analiză, subiectiv, al experienţei.
CUPLUL ŞTEF-ELA
Prezentarea situaţiei iniţiale a celor două personaje ce formează cuplul
Cuplul Ştefan Gheorghidiu-Ela domină mai ales prima parte a romanului, cu precădere capitolele II-VI, iar din Cartea a doua ultimul capitol. Discuţia de la popotă reprezintă un fapt banal care declanşează gestul rememorării de către Ştef a iubirii cu Ela, cu scopul reordonării trăirilor şi al depăşirii crizei lăuntrice. Cei doi au fost colegi la Universitate, el student la Facultatea de Filozofie, ea studentă la Litere, deci având formaţie de intelectuali. Preocupările pentru lectură diferă în intensitate: în timp ce pentru Ştef actul lecturii reprezintă un element indispensabil al formaţiei sale, Ela merge la cursuri de istoria filozofiei şi de matematică superioară doar pentru a fi aproape de bărbatul pe care îl iubeşte. Capitolul E tot filozofie… prezintă intimitatea celor doi şi afişarea unei superiorităţi a bărbatului care îi ţine Elei o lecţie despre relativismul kantian şi intuiţionismul bergsonian. Totuşi, nici personajul feminin nu se complace în ignoranţă, numai că sfera lecturilor sale vizează mai ales literatura, Anatole France fiind unul dintre scriitorii ei preferaţi.
Cei doi se căsătoresc din dragoste, în ciuda ironiilor familiei la adresa alegerii lor. Din capitolul Diagonalele unui testament aflăm că Nae şi Tache Gheorghidiu, unchii lui Ştef, îl consideră pe acesta la fel de lipsit de simţ pragmatic ca şi pe tatăl lui, căsătorit tot din dragoste cu o fată săracă.
Pe de altă parte, în evoluţia vieţii de familie se disting cel puţin trei etape. Prima dintre acestea o reprezintă cea de dinaintea primirii moştenirii de la unchiul Tache. Confesiunea retrospectivă şi subiectivă a protagonistului prezintă viaţa fericită a cuplului, consumată în lecturi, petreceri intime cu prietenii, gesturi care le creează o aură de pereche inseparabilă. Odată cu primirea moştenirii, apare o breşă prin atitudinea diferită a celor doi faţă de noul lor statut material: Ştef este liniştit în măsura în care traiul lor este asigurat, iar Ela, spirit pragmatic, se gândeşte ori să investească banii, ori să se bucure de ei alături de soţul ei. De aceea ei se vor implica indirect în afaceri alături de Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu Lumânăraru, prin cumpărarea unei metalurgii, care nu se va dovedi profitabilă. Întâlnirea cu Anişoara, o verişoară a lui Ştef care face parte din societatea bucureşteană mondenă, reprezintă pentru cuplul Ştef-Ela începutul unei noi etape. Ieşirile devin din ce în ce mai numeroase: ei merg la premierele spectacolelor de teatru sau cinematografice, cursele de cai le devin indispensabile, ca şi ieşirile în “bandă”. La una din serate apare şi Gregoriade, avocat şi bun dansator, presupus amant al Elei. Cochetăria şi intimitatea soţiei sale cu acest intrus, pe de o parte, spiritul orgolios şi îndoiala continuă a lui Ştef, pe de altă parte, macină treptat cuplul, astfel încât finalul cărţii dechide cea de-a treia etapă a vieţii lor: întors de pe front în Bucureşti pentru o permisie în vederea vindecării unei răni, protagonistul cere divorţul şi se hotărăşte să-i lase Elei toată moştenirea, văzând în acest gest o eliberare de trecut.
Relevarea trăsăturilor fiecăruia dintre cele două personaje, prin raportare la scene reprezentative pentru evoluţia cuplului
În ciuda subiectivităţii naratorului, care furnizează cititorului o imagine a personajului feminin filtrată de propria perspectivă, câteva scene din roman scot în evidenţă trăsături ale celor doi membri ai cuplului. Conceptia despre iubire a lui Ştef Gheorghidiu, expusă la începutul romanului în scena de la popotă, aminteşte de idealul lui Pietro Gralla din Act veneţian. El nu vede în iubire un set de reguli sau compromisuri, nici o înţelegere care se poate uşor anula, ci o trăire intensă, o comuniune a spiritelor, o „cristalizare” în sens stendhalian ce presupune timp si profunzime, devotament si purificare.
Odată ce viaţa cuplului se suprapune pe cea socială, succesiunea de întâmplări relatate alimentează faptul că Ela-idee va fi infirmată de Ela-realitate. Excursia la Odobeşti reprezintă una dintre scenele ce evidenţiază spiritul interogativ, hipersensibil şi hiperanalitic al lui Ştefan. Pentru acesta, fiecare gest al soţiei, poziţia corpului, surâsul afişat şi familiaritatea cu G. reprezintă tot atâtea ocazii de autoanaliză, declanşând revelaţii asupra iubirii. Prin alternarea stărilor sufleteşti ale personajului, se exprimă efortul unei conştiinţe de a ordona lumea conform structurii sale interioare, supuse relativismului. Orgolios, el va adopta un comportament similar cu al Elei la următoarea ieşire, ceea ce trezeşte gelozia şi invidia soţiei. Apoi, devine răzbunător în urma refuzului Elei de a pleca de la o anumită petrecere, aducând în patul conjugal o femeie de stradă, doar pentru a-şi satisface orgoliul rănit, ceea ce va duce la separarea temporară a cuplului.
În timp ce despărţirea îi provoacă suferinţe greu de îndurat, Ela dovedeşte acelaşi orgoliu în momentul când, bolnavă fiind, refuză ajutorul lui Ştef şi îi creează acestuia impresia unui confort spiritual şi material, deşi nimeni nu o vizitează şi este silită să amaneteze bijuterii.
După împăcare, pe Ştef îl caracterizează aceeaşi hipersensibilitate, iar romanul devine monografia geloziei şi a îndoielii. Ştef se dovedeşte a fi un inadaptat social, iar Ela consideră stângăcia vestimentară a soţului şi neştiinţa lui de a dansa forme ale inferiorităţii. Spirit pragmatic, ea va cere soţului clarificarea situaţiei ei materiale în eventualitatea pierderii lui pe front, cunoscând atitudinea mamei lui Ştef faţă de averea moştenită de la unchiul Tache. Pentru Ştef însă, toate aceste preocupări pentru lumea exterioară fiinţei, îndepărtate de afect şi de intelect, accentuează falia dintre el şi Ela, ducând la decizia finală a despărţirii. Participarea la război, la drama colectivă a umanităţii este, prin urmare, o experienţă de cunoaştere în urma căreia el înţelege că durerea provocată de eventualul adulter al nevestei reprezintă o formă inferioară de suferinţă în raport cu absurditatea războiului şi a morţii aproapelui.
Astfel, pentru Ştefan Gheorghidiu retrăirea experienţei erotice are rolul reordonării sistemului de valori, reliefând trăsături ale personajului precum spiritul problematizant şi interogativ, luciditatea şi hipersensibilitatea.
Din confesiunea protagonistului se poate reconstitui un portret fizic al personajului feminin: Ela este o femeie frumoasă, blondă cu ochi albaştri, elegantă. Deşi filtrat de perspectiva subiectivă a naratorului-personaj, portretul ei moral însumează trăsături precum gustul pentru existenţa mondenă, spiritul pragmatic, cochetăria, orgoliul, intensitatea suferinţei, puterea de adaptare.
Exprimarea unei opinii argumentate asupra relaţiilor dintre cele două personaje, din perspectiva finalului conflictului
În concluzie, finalul deschis al romanului constă în despărţirea celor doi, Ela acceptând divorţul propus de Ştef. Astfel, cuplul fericit care la începutul romanului are un statut social şi material lipsit de pretenţii evoluează spre o existenţă mondenă, asigurată de îmbunătăţirea considerabilă a statutului material, care va conduce, pe fundalul unor diferenţe de structură interioară, la separare.
Raportul dintre timpul chronologic şi cel psihologic:
Argument 1 : O primă observaţie în discutarea raportului dintre cele două timpuri o reprezintă faptul ca prozatorul român preia de la scriitorul francez Marcel Proust nu numai procedeul eului central, al unităţii de perspectivă sau memoria involuntară, ci şi modificarea raportului dintre timpul cronologic şi cel subiectiv, psihologic. Mario Vargas Llosa disociază, în afirmaţia dată, între timpul obiectiv, împărţit convenţional în unităţi egale pentru toţi (săptămâni, zile, ore, minute) şi durata subiectivă, timpul psihologic, flux continuu, devenire neîntreruptă imposibil de divizat în unităţi egale, căci fiecare minut diferă de celelalte prin încărcătura emoţională. Dacă timpul convenţional este identic pentru toată lumea, trăirea duratei diferă de la o persoana la alta. Cele două dimensiuni temporale se regăsesc în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război: timpul obiectiv corespunde realităţilor exterioare, dintre care cea mai evidentă o constituie experienţa războiului descris în manieră demitizată, iar timpul subiectiv constă în pasajele ce prezintă reflexul faptelor în conştiinţa protagonistului.
Argument 2: O altă deosebire între cele două timpuri derivă din acronia observabilă la nivelul firului epic: romanul erotic este concentrat în capitolele II-V şi reprezintă o analepsă introdusă prin procedeul memoriei involuntare, căci un fapt banal – discuţia de la popotă – declanşează retrospecţia lui Gheorghidiu. Evenimentele romanului erotic sunt relatate, totuşi, cronologic, iar în romanul de război tehnica este cea a fluxului conştiinţei, căci naratorul retranscrie întregul cadru al desfăşurării razboiului, fără a urmări o relaţie cauză-efect.
Arg 3: Un alt element important în discutarea relaţiei dintre cele două timpuri este dilatarea anumitor secvenţe în funcţie de încărcătura lor emoţională. Excursia la Odobeşti reprezintă, de exemplu, un prilej pentru narator de a interpreta fiecare gest al Elei, de a prezenta revelaţiile în planul coştiinţei şi stările contradictorii declanşate de flirtul Elei cu Gregoriade. O altă scenă ilustrativă este descoperirea biletului scris de Anişoara, pe care într-o primă fază îl consideră proba nevinovăţiei Elei, după care construieşte un întreg edificiu de presupuneri care o incriminează ca fiind complice cu Anişoara şi menajera casei în plasarea ulterioară a biletului printre hârtiile sale, cu scopul de a-i revoca hotărârea de divorţ. Fapte banale sunt exacerbate de sensibiltatea „năzdrăvană”, cum o numeşte doamna cu păr argintiu, a potagonistului, astfel încât ele ocupă substanţiale pagini din roman.
Arg 4: De asemenea, tensiunea vieţii interioare a lui Gheorghidiu vine din jocul dintre cele două perspective temporale: timpul narării/discursului din prezentul ordonat cronologic din romanul de război este dublat de timpul istoriei, al evenimentelor relatate. Avem, aşadar, o dublă perspectivă asupra evenimentelor timpului exterior: pe de o parte cea care derivă din analizarea trecutului relaţiei cu Ela, detaşată de evenimente, lucidă şi analitică, pe de altă parte perspectiva romanului de război, imediată evenimentelor, o stare de urgenţă sufletească ce se caracterizează prin transcrierea tuturor detaliilor care coboară războiul de pe marea scenă a isoriei, îndepărtându-l de literatura romantică a faptelor excepţionale. Ştiind continuarea evenimentelor, Ştef sesizează anumite aspecte ale vieţii de cuplu în urma acestui examen retrospectiv, îşi explică anumite gesturi, înţelege anumite alegeri sau acte ale Elei. Pe front, însă, sub teroarea ameninţării cu moartea, el transcrie, ca într-un jurnal, imagini halucinante (capete zdrobite, braţe amputate, moartea aproapelui) şi confirmă existenţa unui singur sentiment care înlocuieşte mitul curajului: frica de moarte.
Arg.5: Nu în ultimul rând, această disociere între cele două timpuri evidenţiază trăsături fundamentală a lui Ştefan Gheorghidiu: hiperluciditatea şi inadaptarea la societate. În ciuda faptului că pare preocupat exclusiv de realităţi sufleteşti, suferinţa sa provine şi din nepotrivirea dintre propriul efort de a organiza lumea după sistemul personal de valori şi lumea exterioară, capabilă de compromisuri. Separarea celor doi în final este sfârşitul unui proces declanşat de evenimentele exterioare cuplului: vizita la unchiul Tache şi ispitele unei existenţe mondene.
Concluzii: Prin urmare, raportul dintre timpul cronologic şi cel psihologic este esenţial în înţelegerea caracterului modern al romanului, Camil Petrescu mânuind cu dexteritate tehnici, convenţii, procedee ce fac din publicul cititor un participant activ la actul interpretării.
NICHITA STĂNESCU – NEOMODERNISMUL/ În dulcele stil clasic
NICHITA STĂNESCU – NEOMODERNISMUL
- PERIOADA/CONTEXTUL
Perioada postbelică – după 1945, se vorbeşte despre trei etape în plan politic, cu repercusiuni asupra planului cultural:
- perioada stalinistă – 1945-1964: o perioadă în care modelul politic al comunismului rus se impune la noi, iar la nivel cultural proletcultismul şi realismul socialist sunt concepte care definesc literatura în care criteriul estetic este înlocuit de cel ideologic.
- epoca relativei liberalizări – 1964-1971 (moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – tezele din iulie 1971): paralel cu literatura ideologică/de propagandă, coexistă literatura propriu-zisă, eliberată de pactul cu ideologia comunistă, reprezentată de generaţia şaizecistă, în speză de neomodernişti în poezie: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu.
- epoca naţionalismului exacerbat – după 1971: se dezvoltă romanul obsedantului deceniu (N. Breban, Al. Buzura, Marin Preda), dar şi literatura postmodernă prin generaţia optzecistă (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Simona Popescu)
Literatura postbelică reprezintă o etapă cu rol decisiv în istoria literaturii române. În perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, după o etapă proletcultistă dominată de înlocuirea criteriului estetic cu cel ideologic în evaluarea operelor literare, generaţia şaizecistă reprezintă un prim moment de autenticitate şi de ierarhizare valorică şi estetică a producţiilor literare.
În domeniul poeziei, neomodernismul este curentul literar ce se manifestă prin poeţi precum Nichita Stănescu, caracterizat prin repunerea în drepturi a liricului, prin continuarea experienţelor poeziei moderniste interbelice, a cărei evoluţie fusese brutal întreruptă de intervenţia evenimentelor istorice şi politice. De aceea numele curentului exprimă, cel puţin într-o primă fază, o reluare a unor teme, motive, convenţii, procedee specifice modernismului, cristalizate într-o nouă sensibilitate.
- Activitatea poetică, pe etape: Nichita Stănescu – poet contemporan, reprezentant al generaţiei şaizeciste alături de Marin Sorescu si Ana Blandiana. Aparţine ca orientare estetica neomodernismului şi este ilustrativ pt procesul de resurecţie a lirismului, prin care se înţelege repunerea în drepturi a ceea ce este specific poeziei, anume exprimarea liberă a intimităţii, a afectului, a sentimentelor personale. Poetul se desprinde de tematica impusă în epocă, propune o viziune care poartă marca subiectivităţii şi creează un univers în care „eul liric îşi recucereşte centralitatea”(Ion Pop).
Se pot delimita mai multe etape în universul său liric. Volumele Sensul iubirii (1960) şi O viziune a sentimentelor (1964) reprezintă etapa de început, a unui echilibru între eul liric şi univers, a trăirii exuberante a dragostei, ce transmite imaginea unui cuplu ce se sustrage legilor firii, ale gravitaţiei, înr-un elan spre înalt ce corespunde implinirii afective. Odată cu publicarea volumului Dreptul la timp (1965), se remarcă o schimbare de tonalitate, trecându-se la un lirism interiorizat, abstract, reflexiv, căci eul liric resimte acut criza ireversibilităţii timpului, ceea ce declanşează o ruptură între el şi univers percepută mai ales la nivel corporal, snzorial. Dacă volumul 11 elegii este coniderat apogeul creaţiei din această perioada, apariţia în 1970 a volumului În dulcele stil clasic este considerată o formă de avangardă a postmodernismului prin reluarea unor convenţii ale poeziei din alte vârste ale literaturii române, prin plasarea lor în contexte inedite. Nu în ultimul rând, volumele apărute după Măreţia frigului, respectiv Epica Magna, Opere imperfecte sau Noduri şi semne reprezintă ultima etapă a autorului, dar nu s-au bucurat de o primire unanim admirativă din partea criticii, care a remarcat anumite „neglijenţe de expresie şi excesul de abstracţiune” (Ion Pop).
- ANALIZA UNUI TEXT POETIC:
- Poezia “În dulcele stil clasic” aparţine volumului omonim şi este o arta poetică deoarece exprimă crezul artistic al poetului: rafinarea expresiei si parodierea modelelor/convenţiilor poeţilor inaintaşi faţa de care se apropie cu duioşie si ironie in acelaşi timp.
- TEME: iubirea sau exprimarea concepţiei despre artă şi menirea artistului, versul refren “pasul tău de domnişoară” desemnând fie iubita, fie prezenţa muzei inspiratoare.
Exprimare: primă trăsătură neomodernistă a poeziei o constituie ambiguitatea la nivel tematic: textul poate fi interpretat atât ca o artă poetică ce prezintă crezul artistic al autorului, referitor la starea de graţie a creaţiei, cât şi ca un poem de dragoste. Ambiguitatea este susţinută de expresia cu valoare de refren din primele două catrene ale poeziei, “pasul tău de domnişoară”, imagine concretă prin care se exprimă inefabilul clipei revelaţiei.
-
- TITLUL: reflectă întoarcerea poetului la teme, motive, procedee, convenţii ale literaturii trecutului (“în stil classic”), faţă de care atitudinea este de admiraţie şi totodată de uşoară ironie (epitetul “dulce”); încă din titlu se confirmă anunţarea experienţelor de tip postmodernist, caracterizat prin parodierea elementelor din trecutul literar.
- STRUCTURA: Poezia are o structură ce descrie etapele întâlnirii cu iubita/muza inspiratoare: primele două strofe prezintă apariţia acesteia, ce declanşează o stare de detaşare, euforie şi împlinire eului liric, catrenul următor deplânge efemeritatea clipei de graţie şi dechide perspectiva secvenţei următoare, în care se imploră prelungirea momentului revelaţiei, pentru ca ultimul catren să accentueze starea de melancolie prin sublinierea ideii că în afara momentului iubirii/al creaţiei, întreg universul este văduvit de culoare şi esenţă. Finalul poeziei este un monovers cu caracter gnomic, sintetizând resemnarea îndrăgostitului/artistului.
- TRĂSĂTURI NEOMODERNISTE:
a). ambiguitatea – la nivel tematic poezia permite două interpretări: ca poezie de dragoste si ca arta poetica, in ambele existând o descriere a stării de extaz produsă de clipa revelaţiei
b). raportarea la experienţele poetice ale predecesorilor (vezi titlul). Aceste aluzii se regăsesc in toate secvenţele textului prin respectarea prozodiei, prezenţa unui refren, repetarea substantivelor “domnişoara” care aminteşte de caracterul protocolar al limbajului poetic paşoptist, aluzia la trecut prin principiul mimesisului şi perfectul compus arhaic: “l-am fost văzut”. Monoversul final aminteşte de poezia gnomică de tip glossă.
c). expresivitatea limbajului poetic este evidentă prin analiza celor patru secvenţe, remarcându-se originalitatea imaginilor, intelectualizarea expresiei, sugestia.
Exemple: în prima secvenţă observăm gradaţia “bolovan”, “frunză verde pală”, “înserare-n seară” care sugerează detaşarea de contingent, de planul material a artistului/indrăgostitului.
Alt exemplu: secvenţa 3, strofa 4; epitetul dublu “blestemat şi semizeu” defineşte starea eului liric: blestemat, nu poate permanentiza starea de graţie a iubirii/creaţiei. Semizeu – a cunsocut totuşi această stare.
Ultima strofă intăreşte ideea ca în afara momentului de creaţie/iubire, existenţa eului liric nu are niciun sens.
(“stau întins şi lung şi zic/ Domnişoară, mai nimic.”)
d). ambiguitatea şi stranietatea poeziei neomoderniste constau in faptul că poezia nu mai tratează realul in mod descriptiv, ci îl deformează după legile propriei subiectivitaţi.
e). Având o dublă interpretare, poezia reflectă caracterul de operă deschisă
f). poezia are o expresie intelectualizată şi se adresează unui public elitist.
Exprimare:
O altă trăsătură specifică neomodernismului o reprezintă raportarea la experienţele poetice ale predecesorilor, faţă de care se apropie cu ironie şi duioşie în acelaşi timp, ceea ce justifică şi epitetul “dulcele” din titlul. Aceste aluzii se regăsesc în toate secvenţele textului. În primele două strofe observăm respectarea prozodiei, prezenţa unui refren, precum şi repetarea substantivului “domnişoara” care aminteşte de efuziunile limbajului poetic paşoptist. În strofa a treia regăsim aluzii la convenţii din trecut prin aducerea voalată în dicuţie a principiului mimesisului din versul “Eu l-am fost zărit în undă”, în care atrage atenţia şi perfectul compus arhaic. Nu în ultimul rând, versul final aminteşte de poezia gnomică de tip glossă (“Pasul rece eu rămân”.) prin prezentul etern şi prin tonalitatea axiomatică.
Intelectualizarea discursului liric şi expresivitatea limbajului poetic sunt evidente prin analiza celor patru secvenţe, remarcându-se originalitatea imaginilor şi forţa sugestiei. Astfel, gradaţia “bolovan” simbolizând amorful, neşlefuitul, terestrul), “frunză verde pală” (vegetalul, înalţarea, fragilitatea), “înserare-n seară” (zboriul, aspiraţia, absenţa gravitaţiei) sugerează detaşarea de contingent, de planul material a artistului/indrăgostitului, în clipa de graţie. Un alt exemplu se regăseşte în secvenţa a treia, strofa a patra, prin epitetul dublu “blestemat şi semizeu”, ce defineşte starea paradoxală a eului liric: el este blestemat pentru că nu poate permanentiza starea de graţie a iubirii/creaţiei, iar semizeu pentru că se numără printer cei aleşi care au avut această revelaţie.
Reprezentarea unor abstracţii în formă concretă, asocierile insolite („pasăre amară”, „frunză pală”) repetiţiile de tip parigmenon („înserare-n seară”), epitetul neobişnuit („soarele pitic, aurit şi mozaic”) reprezintă numai câteva dintre particularităţile neomodernismului la nivel stilistic. Mizând pe strategia imprevizibilităţii, poetul rafinează expresia, creează jocuri de limbaj sau abstractizează concretul şi concretizează abstractul, astfel încât poezia sa se adresează unui public iniţiat, receptiv la experiment şi inovaţie.
Fiind o operă deschisă prin ambiguitatea la nivelul interpretării, având o expresie intelectualizată şi adresându-se unui public elitist, poezia reflectă estetica neomodernismului.
VIZIUNEA DESPRE LUME: Ambiguitatea şi stranietatea viziunii lui NS despre univers constau în faptul că poezia nu mai tratează realul in mod descriptiv, ci îl deformează după legile propriei subiectivitaţi. Dacă poezia romanticilor reprezenta un refugiu din societatea contemporană cu care geniul se afla într-o puternică antiteză, dacă expresioniştii căutau în poezie o modalitate de întoarcere la mituri şi valori tradiţionale, poezia acestui autor este exclusiv gratuită, reflectând jocul pur al fanteziei şi al limbajului.
În dulcele stil clasic
(Nichita Stănescu)
Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.
O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.
Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.
Stau întins şi lung şi zic,
Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.
Pasul trece eu rămân.
Curente literare
Contextul istoric:
Perioada paşoptistă a reprezentat pentru literatura română o epocă de afirmare, de renaştere şi de progres, fiind caracterizată prin eforturile scriitorilor paşoptişti de sincronizare cu Occidentul şi de modernizare a structurilor epice, lirice şi dramatice.
În acest context, scriitori precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu sau Gh. Asachi se vor impune nu numai în calitate de autori de texte literare, ci şi ca iniţiatori ai unor proiecte culturale importante, dintre care amintim crearea teatrului românesc ca instituţie şi ca repertoriu naţional, înfiinţarea unor societăţi culturale şi nu în ultimul rând crearea şi diversificarea presei româneşti.
Ideologia literară promovată de studiul „Introducţie”:
Dintre publicaţiile epocii, Dacia literară reprezintă revista cu cel mai mare impact asupra contemporanilor şi a posterităţii, în ciuda suprimării după numai trei numere duble: apărută în 1840, revista cuprinde în primul număr un articol program intitulat „Introducţie” la „ Dacia literară” şi semnat de Mihail Kogălniceanu, care poate fi considerat crezul artistic al paşoptiştilor, documentul lor de legitimare culturală, întrucât le rezumă iniţiativele culturale şi concepţia despre literatură. Este o publicaţie de directivă, cu importantă autoritate, deoarece va contribui la impunerea unei noi direcţii în literatura română.
Kogălniceanu începe articolul-program prin elogierea meritelor de pionierat ale predecesorilor săi, care au creat primele reviste din cultura română: Ion Heliade-Rădulescu pentru Curierul românesc în Ţara Românească, Gh. Asachi pentru Albina românească în Moldova, G. Bariţiu pentru Foaie pentru minte, inimă şi literatură în Transilvania. El nu are numai cuvinte de laudă, ci le aduce două reproşuri: preponderenţa articolelor pe teme politice în paginile unor reviste care se voiau culturale şi excesul de provincialism („coloră locală”), în sensul că promovau numai informaţiii referitoare la viaţa culturală din provincia respectivă. Astfel, Dacia literară îşi propunea să fie o revistă în ale cărei pagini să se regăsească exclusiv articole pe teme literare şi fragmente ale creaţiilor de ultimă oră, ale căror autori să aparţină tuturor celor trei provincii româneşti.
Titlul revistei nu este, aşadar, ales întâmplător, ci reflectă pe de o parte un criteriu în baza căruia vor fi selectate textele ce vor compune revista, respectiv cel literar-estetic, pe de altă parte anunţă şi pregăteşte la nivel cultural şi spiritual unirea politică a celor trei provincii româneşti, care a avea loc in 1859 prin Unirea Principatelor (Moldova şi Ţara Românească) şi ulterior în 1918 prin unirea tuturor provinciilor româneşti: „aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, fieştcare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său.”
Una dintre cele mai importante idei din acest articol este promovarea unei literaturi originale şi naţionale, prin diminuarea excesului de traduceri şi a imitaţiei litreraturii occidentale, în speţă cea franceză, deoarece „omoară în noi duhul naţional”. Astfel, paşoptiştii combat superficialitatea şi îndeamnă la crearea unor opere care să reflecte realitatea şi spiritualitatea românească, scrise într-o limbă literară şi unitară.
În acest sens ei oferă contemporanilor câteva repere tematice pentru creaţiile lor: ei le recomandă să se inspire din trecutul patriei, din folclor şi din frumuseţile naturii, ceea ce reflectă orientarea lor estetică spre romantism. Opere precum Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Românii supt mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Umbra lui Mircea. La Cozia de Gr. Alexandrescu, Legendele istorice de D. Bolintineanu, Mărgăritărele sau Doine de V. Alecsandri ilustrează conformarea paşoptiştilor la imperativul lui Mighail Kogălniceanu.
Autorul articolului program resimte necesitatea instituirii unui spirit critic obiectiv în cultutra epocii, pentru a preîntâmpina amestecul valorilor cu non-valorile: „critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrajmaşi ai arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare”.
Nu în ultimul rând, paşoptişii de la Dacia literară luptă pentru impunerea unei limbi române literare şi unitare, eliminând excesul de cuvinte greco-turceşti din lexic, preferând neologismul de origine latină, luptând pentru impunerea alfabetului latin şi a principiului fonetic în ortografirea limbii române şi înlăturând formele dialectale. Aşadar, Introducţie la Dacia literară rămâne textul reprezentativ al ideologiei paşoptiste, ilustrând înalta conştiinţă scriitoricească a unei intregi generaţii.
„Zburătorul” de Ion Heliade-Rădulescu:
Ion Heliade-Rădulescu este o personalitate a epocii pasoptiste, remarcabil prin contributia sa la dezvoltarea invatamantului romanesc, a presei (Curierul romanesc si suplimentul Curier de ambe sexe) si a literaturii romane, cu precadere a poeziei prin elegii si poeme epice, dar mai ales prin capodopera sa Zburatorul, publicata in 1844.
Poezia citata respecta indemnul lui Kogalniceanu din Introductia la DL din 1840, respectiv acela de a scrie o literatura nationala inspirata din folclor, trecutul istoic si natura.
Tema o constituie prezentarea suferintelor unei fete nubile, explicabile mitologic (prin mitul Zbur) si curabile magic(prin apelul la descantec).
Structural, poemul cuprinde trei secvenţe: strofele 1-12 cuprind monologul Floricai adresat mamei, în care fata descrie stările contradictorii provocate de venirea zburătorului. În monologul Floricai principalele figuri de stil sunt antiteza,(„Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc”, „Si cald, si rece, uite ca-mi furnica prin vine”), exclamatiile si interogatiile retorice (“Oar’ ce sa fie asta?”, „Obrajii… unul arde si altul mi-a racit!”), avand rolul de a exprima starea psihica de confuzie a tinerei fete. De asemenea, monologul se caracterizeaza prin prezenta regionalismelor si a elementelor populare precum verbele iotacizate (auz, prinz de veste), cuvintele din registrul popular (vapaiaza, manzat, colea, ici) sau prin interjectii (zau !), toate confernd textului spontaneitate, oralitate, autenticitate.
Strofele 13-20 compun pastelul terestru si cosmic al inserarii, compus predominant din imagini auditive (vitele muginde, gemete de muma) si dinamice (zglobii sarind viteii la uger alerga), care se atenueaza treptat pana la realizarea unui tablou static : Tacere este totul si nmiscare plina, Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina. Pastelul cosmic cuprinde o succesiune de imagini vizuale, dintre care cea mai semnificativa este caderea unei stele, ce anticipa venirea Zburătorului.
Ultima parte a poemului cuprinde strofele 21-26, compusă din două secvenţe: dialogul celor două surate si portretul Zburătorului. Dialogul suratelor este creat in acelasi registru popular si colocvial, bogat in elemente populare (împelitatu, leicuţă, spurcatu, lipitură, folosit cu sensul de zmeu). Un rol important il are portretul Zburătorului, compus din elemente ale mitologiei populare ce accentueaza aspectul sau luminos (balaur de lumina cu coada-nflacarata/ si pietre nestemate luce pe el ca foc), din elemente ale portretului eroului din basme (tras ca prin inel, ca brad un flacaiandru , balai, cu par de aur) si prin ironia suratelor (un nas – ca vai de el), semn al faptului ca ele posedă remediul impotriva acestui duh malefic. Folosirea imprecaţiei (bata-l crucea !, Fereasca Dumnezeu !) întăreşte dispretul suratelor.
Ion Heliade-Rădulescu nu este singurul creator paşoptist a cărui operă ilustrează ideologia Daciei literare. Interesul pentru folclor al scriitorilor din epocă se materialoizează şi prin culegeri cum este cea realizată de Vasile Alecsandri, “Poezii poprale ale românilr. Balade. (Cântice bătrâneşti)”, sau “Legendele sau basmele românilor”, culese de Petre Ispirescu. Astfel, întoarcerea la valorile tradiţionale rămâne, pentru paşoptişti, sursa esenţială a creării unei literaturi care să ne individualizeze la nivel european.
Eugen Lovinescu şi modernismul
Contextul interbelic:
Epoca interbelică reprezintă o perioadă esenţială în dezvoltarea literaturii române şi datortă faptului că eseistica şi critica literară sunt la înălţimea poeziei şi a prozei. Deşi în primii ani ai secolului al XX-lea Nicolae Iorga sau Garabet Ibrăileanu practică o critică de direcţie ce promovează criterii precum eticul sau etnicul în evaluarea operelor de artă, după 1920 critici precum Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu sau Octav Şuluţiu (a treia generaţie maioresciană) dezvoltă critica foiletonistică, de întâmpinare a noilor talente, sincronizând astfel demersul analitic cu literatura epocii.
Importanţa criticii lovinesciene:
Numele cu cea mai mare rezonanţă în critica literară din perioada interbelică rămâne Eugen Lovinescu: fiind cel mai important critic de direcţie de după Titu Maiorescu (face parte din a două generaţie maioresciană alături de Paul Zarifopol sau D. Caracostea), el a impus modernismul şi a contribuit la sincronizarea culturii române cu formele celei europene, proclamând, pe linia părintelui său spiritual din epoca marilor clasici, autonomia esteticului.
Etape şi principale direcţii teoretice:
În evoluţia activităţii sale se disting mai multe etape: Paşi pe nisip (1906) şi primele volume din Critice (1909-1910) reprezintă faza în care Lovinescu încearcă să depăşească activitatea normativă în descendenţă maioresciană şi să proclame impresionismul ca metodă critică, prin care înţelege refuzul dogmatismului, încercarea de a atinge sufletul creaţiei, personalitatea scriitorului prin sugestie. Astfel, el combate sămănătorismul şi poporanismul, curentele în vogă la începutul secolului, reactualizând principiul gratuităţii artei şi modelul maiorescian într-o epocă de confuzii ideologice.
Etapa maturităţii criticului se leagă de activitatea la revista şi cenaclul Sburătorul. Dacă revista a avut apariţii temporare (1921-1922, apoi 1926-1927), cenaclul a reprezentat o activitate constantă a criticului în a cărui locuinţă se ţineau şedinţele. Astfel, el va câştiga autoritatea de care nu se bucurase până atunci şi devine teoreticianul şi promotorul modernismului, un concept suficient de larg astfel încât să cuprindă atât realismul obiectiv al lui Rebreanu, cât şi ermetismul poeziei lui Ion Barbu.
După 1922 apar lucrările de sinteză ale autorului: Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (1926-1929, reeditată în 1937). Prima dintre cele două opere citate cuprinde formularea tezelor modernismului lovinescian pornind de la teoria imitaţiei preluată de la sociologul francez Gabriel Tarde: pe modelul conceptului saeculum (Tacitus), Lovinescu vorbeşte despre un spirit al veacului, care s-ar defini prin totalitatea condiţiilor şi a valorilor estetice, a formelor sensibilităţii valabile pentru toate popoarele dintr-o epocă. Cum în secolul al XX-lea iau amploare mijloacele de transmitere a informaţiilor, se produce o „internaţionalizare a curentelor”, ceea ce duce, în aparenţă, la uniformizarea culturilor. Criticul susţine că în baza acestui proces, culturile mai puţin evoluate suferă influenţa celor avansate, astfel încât literatura română va suporta influenţele celei occidentale, în doi paşi: imitaţia, simularea, respectiv etapa preluării modelelor considerate de Maiorescu „forme fără fond”, văzută ca o pregătire a apariţiei fondului, apoi stimularea, respectiv asimilarea acelor forme pe fondul individualizaor, unic, al fiecărei culturi. Astfel, Lovinescu nu reneagă tradiţiile populare, ci le consideră realităţi care pot legitima cultura română la nivel european. Teoriile sincronismului şi a diferenţierii se opun, aşadar, opticii maioresciene, ce combătea formele fără fond, Lovinescu fiind convins că numai preluarea acestora creează premisele apariţiei fondului.
Istoria literaturii române contemporane prezintă consecinţele acestei teorii în literaratură şi direcţia promovată de Lovinescu. El pledează pentru intelectualizarea poeziei şi a prozei, pentru evoluţia de la epic la liric şi pentru abandonarea tendinţei didacticiste din poezie, iar în proză pentru romanul urban şi pentru evoluţia de la subiectiv la obiectiv, în sensul deliricizării prozei, a neutralizării vocii narative. De aceea scriitori care reflectă aceste tendinţe şi care exemplifică direcţia modernistă sunt Ion Barbu sau Tudor Arghezi (căruia îi apreciază materialismul imaginarului poetic şi puterea de a înnobila cuvântul vulgar) în poezie, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu sau Anton Holban în proză.
Preferând critica sincronică celei istorice, Lovinescu face în acest volum, pe care în 1937 îl reeditează sub o nouă formă, adaptată la noile apariţii, un tablou ce cuprinde judecăţi nete despre toţi autorii interbelici. Dacă Maiorescu nu a simţit nevoia de a-şi actualiza studiile, Lovinescu vorbeşte despre revizuiri încă de la 1915, ceea ce anticipă teoria mutaţiei valorilor estetice. Revizuirile reprezintă reevaluarea unei configuraţii fals valorice, reaprecierea unor autori ale căror merite stabilite demult se perpetuează fără discernământ în masele publicului. Astfel, cândva marele prozator Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti este considerat un miniaturist, după cum Vlahuţă, prin talentul său discursiv şi instructiv, este doar o verigă între două valori, Eminescu şi Coşbuc. Deficitar înţeleasă ca o inconsecvenţă a criticului cu el însuşi, ca o schimbare/abandonare a opiniilor formulate anterior, mutaţia valorilor estetice este pusă în relaţie de fapt cu ideea conform căreia de operele trecutului nu ne putem apropia afectiv, ci numai intelectual, întrucât sensibilitatea contemporană nu se suprapune gusturilor epocilor precedente, esteticul dintr-o operă fiind abordat diferit odată cu trecerea timpului. Astfel, conţinutul unei opere rămâne acelaşi, dar interpretările evoluează cu timpul. Un exemplu dat de autorul însuşi este romanul ce îl are protagonist pe Don Quijote, scris de Cervantes ca o parodie a romanelor cavalereşti, dar citit astăzi ca o parabolă a idealismului omului modern, în opoziţie cu spritul pragmatic al lui Sancho Panza. Prin revizuiri şi mutaţia valorilor estetice, Lovinescu distinge practic între prestigiul cultural şi adevărata valoare estetică.
Ultimii ani de activitate literară se leagă de crearea unor studii monografice pe marginea operelor lui Titu Maiorescu, în contextul în care toţi clasicii sunt readuşi în actualitate şi analizaţi printr-o nouă optică (Eminescu şi Creangă de Călinescu, Caragiale de Cioculescu): Titu Maiorescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică. Memorii şi Aquaforte sun volumele ce cuprind o istorie vie a literaturii epocii prin portretele făcute scriitorilor, care fac din Lovinescu „făuritorul limbajului nou al criticii româneşti moderne”.
Concluzii:
Impunând primatul şi autonomia esteticului în dauna altor valori ale operelor de artă, Lovinescu devine cel mai important critic de direcţie din perioada interbelică. Prin încurajarea poeziei intelectualizate, a prozei urbane de analiză psihologică şi a criticii eseistice, Lovinescu a contribuit la modernizarea literaturii române. Fără a avea gustul monumentalului, precum Călinescu, şi preferând critica sincronistă, Lovinescu rămâne, prin acţiunea sa de ecarisaj critic şi prin promovarea unor autori precum Rebreanu, Camil Petrescu sau Ion Barbu, un nume de rezonanţă al criticii literare româneştii interbelice.
Romantismul
Romantismul este o mişcare literară apărută în Anglia la începutul secolului al XIX-lea, de unde se răspândeşte mai întâi în Franţa şi în Germania, apoi în toată Europa. Această mişcare apare ac o reacţie la stricteţea regulilor clasice.
Curentul are următoerele trăsături principale: expansiunea eului, cultul individualismului, redescoperirea folclorului şi a istoriei naţionale, cultivarea stărilor onirice, interesul pentru mituri şi simboluri, crearea de lumi fantastice, contemplarea trecutului şi a figurilor istorice.
Specii literare specific romantice subt: drama istorică, romanul istoric, romanul gotic, nuvela istorică, meditaţia, elegia, poemul istoric. Având la bază procedee tipice cum ar fi antiteza sau aducând în prim-plan personaje excepţionale în situaţii excepţionale.
Temele predilecte ale caestui curent sunt: natura, iubirea, istoria, antiteza trecut-prezent, ruinele, noaptea, visul, melancolia, tema geniului sau a titanului, călătoria în timp şi spaţiu.
Reprezentanţi ai acestui curent în literatura universală sunt: Edgar Allan Poe, Shelley, Byron, Hugo, Chateaubriand, Alfred de Musset,mAlfred de Vigny, Novalis, Puşkin, Lermontov, iar în spaţiul românesc îi amintim pe Eminescu, Alecsandri, Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu sau Gr. Alexandrescu.
Observaţie: Dacă în celelalte culturi europene romantismul a apărut ca o reacţie la stricteţea regulilor clasicismului, în cultura română romantismul a fost „importat” din Occident prin exodul tinerilor scriitori paşoptişti care studiau în Franţa şi care, întorşi în ţară, au simţit nevoia de a introduce modelul cultural francez în spaţiul românesc.
Manifeste: în literatura franceză – prefaţa la drama „Cromwell” de Victor Hugo; în literatura română – „Introducţie” la „Dacia literară” de Mihail Kogălniceanu.
Una dintre operele literare reprezentative pentru estetica şi ideologia romantică este nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi.
1) Context: textul este ilustrativ pentru perioada pasoptista a literaturii romane, perioada in care se dezvolta romantismul şi care este caracterizata de Mihail Kogalniceanu în “Introductie la Dacia Literara”, revista în al carei prim numar din 1840 este publicat textul in discutie.
2) Definitia nuvelei: “Alexandru Lapusneanul este un text in proza de dimensiuni medii, cu un numar mediu de personaje (principale, secundare, colective), cu un singur fir narativ (cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul) accentul punandu-se pe complexitatea de caracter a protagonistului.
3) Justificarea titlului:
- Pesoanj eponim
- Articolul hotarat => caracterul exceptional al personajului.
4) Caracterul romantic al nuvelei se poate demonstra pe mai multe niveluri:
a) La nivel tematic:
- Prezentarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul (trecutul este o tema romantica prin excelenta)
- Ilustrarea politicii de ingradire a autoritatii boierilor de catre un domn despot: crud, tiran, despotic, machiavellic, autoritar
b) La nivelul personajului:
- Personajul principal reprezinta estetica romantica prin caracterul sau exceptional in stituatii exceptionale.
- Forta, autoritate, instabilitate emotionala, poseda arta disimularii, temperament volcanic, cinic, machiavellic.
- Siruatii exceptionale: partea II:
- Intalnirea cu domnita Ruxanda, cand vrea sa o omoare.
- Scena cu boierii + priamida.
- Caracterul exceptional al lui Alexandru Lapusneanul este scos in evidenta prin plasarea lui in antiteza cu alte personaje: boierul marsav, slugarnic, lingusitor, Motoc sau domnita firava, Ruxanda.
c) Un alt argument prin care se demosntreaza caracterul romantic al nuvelei este refacerea culorii locale prin descrierea vestimentatiei domnitorului si a Ruxandei, prin prezentarea ospatului sau la nivel lexical al arhaismelor si a regionalismelor (voda, pre (pe), prosti (multime))
d) Nu in ultimul rand, la nivelul procedeelor artistice, Negruzzi exceleaza in folosirea antitezei (nu numai intre personaje ci si intre scene)
5) Desi este o nuvela preponderant romantica, Alexandru Lapusneanul are o structura clasica (de altfel este stiut faptul ca in perioada pasoptista se impletesc in operele scriitorii romani elemente romantice cu elemente clasica) prin armonie si echilibrul constant:
- 4 parti
- 4 motouri
- Impartirea momentelor subiectului in mod echitabil în cele patru părţi
6) Pe de alta parte, caracterul veridic al unui scene si inspirarea din surse istorice sunt elemente de estetica realista.
Concluzie: Asadar Alexandru Lapusneanul este o sinteza estetică.
Iluminismul
În întreaga Europă, secolul al XVIII-lea a fost desemnat „secolul luminilor”. Iluminismul (sau luminismul) este un curent ideologic şi cultural, cu multiple consecinţe în plan politic, istoric şi artistic, care tinde să emancipeze omul din poziţia rigidă a filozofiei tradiţionaliste, să înlocuiasă o concepţie statică despre om cu una dinamică. Apare în ţările în care burghezia a evoluat mai repede (Franţa, Anglia), ulterior răspândindu-se în estul continentului.
Contextul istoric al apariţiei ideilor iluministe este favorizat de revoluţia din Anglia de la 1688, în urma căreia Parlamentul votează Declaraţia drepturilor, proclamând suveranitzatea poporului, dar şi de Revoluţia franceză de la 1789, care configurează trei idealuri majore: al monarhului luminat, preocupat de emanciparea maselor prin cultură, care le respectă drepturile şi înfăptuieşte reforme (nu mai e uns al lui Dumnezeu, ci primul slujitor al statului, funcţia lui e aceea de întemeietor şi apărător al legii care garantează fericirea tuturor supuşilor săi), al contractului social (formulat de J. J. Rousseau), care subliniază egalitatea oamenilor prin naştere şi pactul cu societatea care trebuie să le ofere condiţii egale, şi al educaţiei naturale, discutată de acelaţă autor în opera Emile sau despre educaţie.
Astfel, ideile iluminiştilor au un caracter anticlerical, antidespotic şi antifeudal, contestând absolutismul monarhic, contradicţiile sociale, privilegiile excesive ale clerului, exclusivismul catolic, cenzura politică şi religioasă, ce condamnă operele realizate în spiritul luminilor.
Iluminiştii cultivau spiritul raţionalist, materialist şi laic: în secolul al XVIII-lea se manifestă puternic raţiunea, fenomenele vieţii sunt interpretate materialist, iar ştiinţele umaniste sunt scoase de sub tutela religiei. Curentul promovează raţiunea şi ştiinţa, având ca scop emanciparea popoarelor prin cultură.–În perioada 1751-1772, Enciclopedia franceză este elaborată de Diderot şi D’Alembert, fiind o operă care popularizează descoperirile ştiinţifie din toate domeniile cunoaşterii, o sinteză a gândirii ştiinţifice iluministze şi progresiste. Astfel, eliberarea spiritului de orice prejudecăţi, emanciparea maselor prin cultură sau popularizarea descoperirilor ştiinţifice devin embleme ale curentului.
Chiar dacă iluminismul nu este un curent literar, lipsindu-i o estetică proprie sau principiile literare expuse în vreun manifest, scriitorii se orientează, cu excepţia lui Goethe sau Schiller, spre genul epic şi cel dramatic. Se cultivă mai ales povestirea (Voltaire – Zadig, Candid) şi romanul (J. Swift – Călătoriile lui Gulliver, D. Defoe – Robinson Crusoe), dar şi comedia satirică (Beaumarchais, Carlo Goldoni) sau drama burgheză.
Reprezentanţi: Montesquieu, Jean Jacques Rousseau, Voltaire, Diderot, Beaumarchais (Franţa), Swift şi Defoe (Anglia), Lessing şi Goethe (Germania), Radişcev (Rusia).
În literatura română, iluminismul se desfăşoară în toate cele trei provincii în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea şi primul sfert de veac XIX şi promovează schimbarea mentalităţilor, răspândirea culturii raţionaliste moderne. Iluminismul pătrunde la noi pe 2 căi: cel de tip francez, ce susţine ideea reformei pe cale revoluţioanră (Moldovă şi Ţara Românească) şi cel de tip iosefinist, austriac, ce acceptă schimbările social-politice pe calea reformelor.
Iluminismul românesc se caracterizează prin următoarele elemente:
- Are coloratură naţională, fiind preocupat de formarea poporului şi a limbii române
- Încearcă recunoaşterea românilor ca naţiune în Transilvania
- Reprezintă o amplă mişcare de afirmare naţională
- Nu rupe legătura cu tradiţia umanistă ca ţn ţările occidentale.
Cel mai important nucleu iluminist de la noi îl reprezintă Şcoala Ardeleană din Transilvania, mişcare care ia amploare acolo din cauza situaţiei politice defavorizate a românilor. Faţă de iluminismul european, românii se îndeopărtează de idealul cosmopolit al cetăţii universului şi prefigurează astfel ideologia naţionalistă a romantismului.
Contextul istoric: după Răscoala de la Bobâlna din 1437, nobilii saşi, secui şi maghiari semnează pactul Unio Trium Naţioanum, prin care su n recunoscute numai trei naţiuni ca fiind peivilegiate şi patru religii(luterană, calvină, catolică şi unitariană). Ortodoxismul nu este recunoscut, iar românii sunt consideraţi toleraţi. Ioan Inochenţie micu- Klein convoacă în 1774 sinodul ecumenic general şi cre, cu argumentele dreptului natural, recunoaşterea românilor ca a patra naţiune în stat. Deşi va fi ţinut în exil până la moarte, ideile lui vor fi fructificate în actul Supplex Libellus Valachorum din 1791, trimis lui Leopold al II-lea.
Reprezentanţii de seamă ai iluminismului din Ardeal sunt cei patru corifei: Petru Maior, Gh. Şincai, Samuil Micu şi Ion Budai-Deleanu.
Direcţiile activităţii Şcolii Ardelene:
- direcţia politică – memoriul trimis lui Leopold al II-lea
- direcţia culturală prin stmularea studiului limbii şi a istoriei, prin dezvoltarea ştiinţelor şi învăţământului. Studiile lor istorice („Istoria pentru începutul românilor în Dachia” – Petru Maior, „Hronica românilor şi a mai multor neamuri” – Gh. Şincai) se concentrează în jurul a două idei centrale: originea pur romană a poporului român, afirmând exterminarea dacilor cu scopul demonstrării nobleţii românilor, ideea continuităţii românilor în Ardeal. În plan lingvistic, susţin latinitatea limbii române cu argumente etimologice şi ortografice (propun înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin) în gramatici precum „Elementa linguae daco-romanae sive valahicae” (Micu-Şincai) sau dicţionare precum „Lexiconul de la Buda” (Ion Budai-Deleanu).
În Ţara Românească, reprezentaţi ai iluminismului sunt Chesarie Râmniceanu, filozof al istoriei, şi Leon Gheuca, care încearcă introducerea limbii române ţîn şcoli în locul cele greceşti şi militează pentru răspândirea culturii. Li se adaugă fraţii Dinicu şi Iordache Golescu. Primul călătoreşte în Europa şi îşi va expune impresiile în opera Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută la anul 1824, 1825, 1826, tot el va întemeia o şcoală-internat pentru care va alcătui manuale şi va face prima revistă în limba română, Fama Lipschii. Iordache Golescu îi înlesnelşte lui Gh. Lazăr începerea cursurilor la Sf. Sava, întocmeşte o gramatică a limbii române şi dicţionare, rămase în manuscris. Astfel, aceşti reprezentanţi ai iluminismului muntean înnoiesc viaţa culturală şi socială a ţării, pe model occidental.
SIMBOLISMUL ROMANESC .
1. Conceptul operational de curent literar defineste actiunea literara a scriitorilor dintr-o anumita perioada care au aceleasi principii estetice manifestate in creatiile lor , de OBICEI EXPRIMATE INTR-UN PROGRAM LITERAR .
Sinonime ale acestui concept operational: miscarea literara ; scoala literara (=influenta unor personalitati asupra unor creatii dintr-o epoca , ex : Titu Maiorescu )
2. SIMBOLISMUL – curent literar aparut în Franta in a doua jumătate a secolului al XIX-lea , ca reactie la retorismul romantic/impersonalitatea poeziei parnasiene.
Este cel mai important curent din a doua jumătate a sec. al XIX-lea deoarece stă la baza evoluţiei poeziei moderne.
Reprezentanţii simbolismului major: Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Mallarme, Rainer Maria Rilke, Hopkins, D’Annunzio, Andrei Belâi
Reprezentanţii simbolismului minor: Tristan Corbiere, Jules Laforgue, Rollinat, Maetrelink, Minulescu, Şt. Petică, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, Iuliu Cezar Săvescu
3. Simbolismul romanesc – se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, fiind o reactie la epigonismul eminescian ; cunoaste trei etape :
a) etapa teoretizarii –reprezentanti : Al. Macedonski cu articolele sale in care teoretizeaza noua poezie: “ Poezia viitorului“, “Despre logica poeziei“ (revista “Literatorul“) .
b) trecerea de la romantismul eminescian la simbolism – prin operele lui Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Iuliu Cezar Savescu .
c) simbolismul propriu-zis exterior –poezia lui Ion Minulescu; interior –poezia lui G. Bacovia .
- spre deosebire de simbolismul francez, simbolismul romanesc nu apare ca reactie la impersonalitatea parnasiana, ci prin contactul cu literatura franceza, gratie lui Al. Macedonski (tot astfel cum si romantismul romanesc n-a aparut ca reactie la clasicism, ci tot prin simularea romantismului francez).
4.Trasaturile curentului :
a.Elimină din poezie anecdoticul, narativul şi aspectele ce ţin de viaţa imediată
b.Scopul este de a atinge profunzimi metafizice şi rafinamente formale nedescoperite până atunci în poezie
c.Esenţiale sunt stările interioare inefabile, care nu pot fi comunicate decât prin mijlocul sugstiei: poezia da expresie unei STARI (pasagera), nu unui SENTIMENT.
ex:nevroza ,angoasa ,plictis, anxietate, slpleen
d. Curent antiraţionalist
e.Contopirea poeziei cu muzica: muzicalitatea – nu se reduce doar la prozodie (ar fi prea mecanic), ci înseamnă sonorităţi eufonice, asonanţe, aliteraţii, jocul consoanelor şi al vocalelor (pentru unii simbolişti, muzica reprezintă esenţa universului, de aceea ei vor să ajungă la această esenţă prin cultivarea efectelor acustice).
f. preferinta pentru SIMBOL (=asociatie spontana intre senzatie si imagine , o COMPARATIE AMBIGUA in baza unei corespondente ).
Simbolul este mijlocul prin care aceşti poeţi încearcă să ajungă la realitatea transcendentă, la ceea ce se ascunde în spatele lumii vizibile
g.Sugestia: ferirea de numirea directă a lucrurilor, pentru a se păstra misterul lumii; presupune cultivarea vagului, a obscurului, a indeterminării (la nivelul vocabularului). h) Versul nu trebuie sa exprime starea direct , ci sa o SUGEREZE , astfel incat se elimina descriptivul din poezie .
i).Versul alb (fără rimă) şi versul liber (cu un ritm interior) – stările interioare impun ritmul
j).Purificarea poeziei de tot ceea ce îi este străin, astfel încât să se ajungă la esenţa lirismului: renunţarea la limba uzuală pentru că este impură, deci escoperirea a ceea ce este esenţial şi atenâmporal în limbaj
k). principiul corespondentelor si preferinta pentru sinestezie (intre diferite simturi ) .
l). psihologia inadaptarii ca atitudine frecvent intalnita
m). spleenul ca stare generica, moartea visurilor, mediile sociale decadente (poetii ‘blestemati’),uniformizante si insalubre fizic si moral.
n). teme: singuratatea, spleenul (stare de melancolie), evadarea/reveria (ca solutie pentru depasirea crizei morale), exotismul, parfumul(narcoza a durerii existentiale) , sunetul (marsuri funebre, clavier strident , fanfara )
Concluzie : poezia simbolistă este o poezie CANTABILĂ, METAFIZICĂ, MAGICĂ, RELIGIOASĂ, RUPTĂ DE LUMEA IMEDIATĂ, MISTERIOASĂ, BAZATĂ PE SIMBOL ŞI PE METAFORE CU FUNCŢIE REVELATOARE.
Observaţie : In literatura romana, simbolismul reprezintă momentul de afirmare a poeziei moderne (cu exceptia lui Blaga, toti poetii interbelici mari s-au format in orizontul estetic al simbolismului) .
Realismul
Apariţie:
Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea, exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile desoperiri ştiinţifice. Principiu fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a realităţii, cu obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru.
Trăsături:
- pricipiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte reale, opera realistă expune nu fapte care s-au petrecut într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi putut produce, în mod credibil, verosimil;
- prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată asupra detaliilor, iar intenţia – de a surprinde epoca în complexitatea ei.
- preferinţa pentru o tematică socială
- prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care trăieşte, al cătui produs este: de aceea persiajul nu mai este excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci are o condiţie socială mediocră, astfel încât operele realiste sunt mărturia faptului că omul simplu are o existenţă la fel de dramatică şi de complexă.
- crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele realiste fiind complexe şi având dinamică interioară; interesat de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist alege ceea ce este reprezentativ pentru epoca aleasă. Exemple: parvenitul, arivistul, seducătorul, avarul femeia aduterină.
- caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate
- preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu scopul prezentării cât mai fidele a realităţilor
- cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele personajelor, observaţia vizând precizia ştiinţifică
- tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile
- preferinţa, la nivel naratologic, penru araţiunea la persoana a III-a, pentru un narator obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă auctorială, o viziune naratologică „din spate” şi focalizarea zero.
Reprezentanţi: curentul impune supremaţia dramei şi a romanului, respectiv modelul scriitorului laborios (nu putem vorbi de realism în poezie):
-
- în literatura universală: Balzac, Flaubert, Stendhal, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Dickens, Lampedusa, Thomas Mann.
- în literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda.
Manifest: primele discuţii despre realism se cristalizează în Franţa, în jur de 1850, pornind de la picturile lui Courbet şi datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de eseuri „Realismul”. Se regăsesc principii ale realismului şi în operele lui Balzac sau Stendhal.
Trăsăturile prozei realiste:
- Caracterul verosimil, eidealizat al faptelor relatate
- Geneza reprezentată de fapte reale
- Tematica socială
- Aspectul monografic
- Caracterul de frescă
- Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj) şi constă de cele mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale
- Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în impulsul lui de a avea un statut social superior
- Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând după logica determinismului social)
- Cronologia faptelor
- Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor dramatice şi prin crearea de scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor
- Simetria şi caracterul circular al romanului
- Personajul tipic în situaţii tipice
- Deznodământul cert
- Finalul închis/deschis
- Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
- Obiectivitatea naratologică
- Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent
Postmodernismul
I. CONTEXT:
În perioada postbelică, după etapa stalinistă cuprinsă între 1948 şi 1964, în care influenţa politicului asupra literaturii se manifestă intens, putem distinge cel puţin două momente importante în evoluţia poeziei:
- neomodernismul anilor ’60, reprezentat de operele lui Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita Stănescu, prin care se realizează resurecţia lirismului;
- postmodernismul anilor optzeci, prin care pentru prima dată în literatura română se produce o schimbare de paradigmă culturală, preluându-se modelul anglo-saxon, ceea ce rupe tradiţia influenţelor din culturile franceză sau germană.
II. POSTMODERNISMUL – definirea curentului:
- Termenul este folosit pentru prima dată de urbaniştii americani, în anii ’50. Începând cu anii ’60, termenul câştigă teren şi se defineşte în raport cu modernismul. Prefixoidul post trebuie înţeles nu doar în sens cronologic, referindu-se la un curent care urmează modernismului şi neomodernismului, ci mai ales în relaţie de complementaritate cu aceste două orientări, în sensul că pretinde un dialog livresc cu trecutul/tradiţia literară (spre deosebire de modernism, care reprezintă o negare a tradiţiei, a rupturii cu orice convenţie a trecutului literar).
- Dificultatea definirii termenului vine din faptul că el funcţionează în multiple domenii: literarură, pictură, arhitectură, discipline socio-politice. Teoreticienii cei mai importanţi ai acestui curent la nivel internaţional sunt: Ihab Hasan, Jean Francois Lyotard, Michel Foucault, Jaques Derrida, Roland Barthes, Susan Sontag. Reprezentanţi: Vladimir Nabokov, Umberto Eco, Borges, Milan Kundera, David Lodge, Michel Tournier, Jose Saramago, Julio Cortazar.
- În literatura română, PM este reprezentat începând cu anii ’60 de prozatorii Şcolii de la Târgovişte (Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu), de Marin Sorescu prin volumul parodic din 1964 „Singur printre poeţi”, apoi de generaţia optzecistă: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Simona Popescu.
- Optzeciştii reprezintă o generaţie de scriitori tineri, marginalizaţi social („generaţia în blugi”, repartizaţi la sate, navetişti), care se exprimă în cadrul unor cenacluri precum: Junimea (condus de Ovid S. Crohmălniceanu), Cenaclul de luni (Nicolae Manolescu)
- Între 1978 şi 1983 aceşti autori debutează colectiv:
- poezie: Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Al. Muşina), Aer cu diamante (Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coşovei), Vânt potrivit până la tare (antologia poeţilor nemţi din Banat)
- Proză: Desant ’83 (16 prozatori, titlu semnificativ – apelul la un termen militar pentru a sugera forţa inovatoare, dorinţa de afirmare).
Alături de aceştia, mai merită amintită aripa textualistă, reprezentată de grupul Noii: Gh. Crăciun, Gh. Iova, GH. Ene, Mircea Nedelciu, care se caracterizează prin obsesia infrastructurii textuale, fragmentarism, folosirea punctelor de vedere jucate.
- Trăsăturile literaturii postmoderne: Literatura postmodernă se caracterizează prin jocul cu formele, convenţiile, temele şi motivele deja existente, e o artă combinatorie, a citării şi punerii în dialog a unor forme eterogene ca stil şi timp. Scriitorul pm este conştient că totul s-a scris, că nu-i rămâne decât jocul cu fragmentele culturale pe care le resemantizează. El respinge mimesisul şi ideea referenţialităţii, preferă colajul de sintagme, teme, motive emblematice din epoci literare apuse. Citatul ironic, parodierea modelelor, dialogul intertextual (a prelua un fragment din opera unui scriitor din trecut şi a-l plasa în alt context) indică presiunea livrescului asupra existenţei.
III. Analiza unui text poetic postmodern:
- Dintre scriitorii postmoderni, MC rămâne personalitatea cu cel mai mare impact asupra contemporanilor. Debutând ca poet prin volumul Faruri, vitrine, fotografii în 1980, la care se vor adăuga volumul colectiv Aer cu diamante şi cele individuale precum Poeme de amor, Levantul, Dublu CD, MC se remarcă şi ca prozator prin romanul Orbitor sau prin prozele scurte din volumul Nostalgia, sau ca eseist prin studiul Postmodernismul românesc. Poezia Poema chiuvetei face parte din volumul Totul (1985) şi ilustrează cu fidelitate trăsăturile poemului postmodern, teoretizate de Cărtărescu în studiul citat, publicat în anul 1999.
- Tema – parodierea unor teme, convenţii ale poeziei din trecutul literar, în speţă raportarea făcându-se la Luceafărul prin ideea iubirii dintre două entităţi incompatibile. Ca şi în Levantul, epopee a poeziei româneşti în opinia criticului literar Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu realizează un dialog livresc, în spirit ludic, cu literatura trecutului. Asocierea cu Luceafărul este permisă prin sesizarea unor elemente comune: motivul aspraţiei spre o stea (care nu mai apare în registrul grav al nevoii depăşirii condiţiei umane), cele trei invocaţii către stea, cuplul format din elemente ce aparţin unor lumi diferite, imposibilitatea depăşirii limitelor, finalul ce presupune asumarea condiţiei şi resemnarea, existenţa firului epic şi narativitatea versurilor, lirismul de tip obiectiv.
- Titlul – implică trimiterea la odă, specie paşoptistă, clasică, parodiată prin alegerea unui destinatar care nu reprezintă un erou istoric sau mitologic, o fiinţă divină, un model de măreţie sau un eveniment istoric, ci desemnează un element derizoriu din existenţa cotidiană, în ciuda tonalităţii aşa-zis laudative.
- Structura:
a. prima parte a poeziei este preponderent narativă, prezentând idila imposibilă dintre un obiect component al recuzitei casnice (chiuveta) şi unul aparţinând planului cosmic (steaua). Primele versuri expun drama iubirii neîmpărtăşite, iar următoarele reprezintă cele trei chemări ale chiuvetei, adresate stelei, prin care se parodiază ceremonialul serenadei. Invocaţiile amintesc de cele din poemul eminescian, dar dacă la poetul romantic schimbarea condiţiei fetei de împărat implica un sens ascendent („O, vin’ în părul tău bălai / S-anin cununi de stele / Pe-a mele ceruri să răsai /Mai mândră decât ele”), la Cărtărescu este implicată ideea decăderii: steaua va deveni „crăiasă a gândacilor de bucătărie.
Dincolo de similitudinile cu poemul eminescian, se poate remarca demitologizarea viziunii poetice romantice, prin tratarea temelor şi a motivelor într-un registru parodic:
-
- Luceafărului, stea strălucitoare, îi corespunde „o mică stea galbenă” din „colţul geamului de la bucătărie”, iar timpul nocturn este abandonat în favoarea celui diurn, prin indicii temporali „într-o zi”, „în altă zi”.
- degradarea trăirii intense a iubirii, a suferinţei interiorizate din romantism, prin expunerea în confesiuni făcute celorlalte obiecte derizorii (muşamaua, borcanele de muştar)
b. A doua parte începe cu o exclamaţie retorică („dar, vai!”), anticipând presupusa dramă a neîmplinirii iubirii. Cuplul incompatibil cunoaşte în acesată secvenţă alte două ipostazeieri: stea-strecurătoare de supă, gaura din perdea-superba dacie crem. Imposibilitatea iubirii vine însă nu din conştientizarea şi asumarea diferenţelor ireconciliabile dintre cei doi, ca în „Luceafărul”, câtă vreme steaua face cuplu cu o entitate din aceeaşi sfera prozaică din care face parte şi chiuveta. Este parodiată condiţia omului de geniu prin derizoriul aspiraţiilor şi prin simularea unei tonalităţi grave: „într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei”, iar finalul aduce nu numai imaginea cuplului format din elemente de aceeaşi condiţie (chiuveta-muşamaua), ci şi schimbarea persoanei a III-a cu persoana I, postmodernismul mizând pe tehnica punctelor de vedere trucate.
- Elementele postmoderne:
a. narativitatea poemului este un prim element menţionat de MC în definiţia dată poemului postmodern, motivată în text prin prezenţa unui fir epic şi a personajelor, prin aglomerarea verbelor, fixarea unor indici spaţio-temporali (într-o zi, în altă zi, moara dâmboviţa, fabrica de pâine)
b. ineditul vocii lirice, care nu mai reprezintă o proiecţie a autorului în text, ci este o voce obiectuală, nonpersonală („eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste”) reflectă spiritul ludic, „jocul de-a literatura” definiorii curentului în discuţie.
c. Dacă scriitorii moderni erau preocupaţi de detaşarea de contingent, aspirând la transcendent, postmodernii redescoperă poezia cotidianului, astfel încât prozaicizarea lirismului/ „coborârea în stradă” a liricului se realizează prin recuzita casnică (chiuveta, muşamaua, tacâmurile ude, sifonul, resturile de conservă de peşte, gândacii de bucătărie) şi urbană (fabrica de pâine, moara dâmboviţa, paratrăznete) (prozaic – banal, comun, fără experienţe specatculoase).
d. parodierea ideii de cuplu format din entităţi incompatibile: „chiuveta-steaua”, „steaua-strecurătoarea”, „gaura din perdea-superba dacie crem”
e. folosirea intertextului ca procedeu specific acestui curent, prin trimiteri la diferite elemente ale poemului eminescian
f. Libertatea prozodică absolută şi renunţarea la punctuaţie
g. Refuzul sentimentalismului din romantism
h. Cultivarea ironiei ca formă de detaşare de trecutul literar
i. Refuzul metaforei
j. Exploatarea oralităţii şi a limbajului cotidian
k. amestecul de genuri şi de coduri de comunicare
CONCLUZII (VIZIUNEA DESPRE LUME): În opinia mea, viziunea poetului despre lume ilustrează democratizarea discursului liric sub dublu aspect: la nivel tematic şi de conţinut prin parodierea unor teme clasice, prin anularea graniţelor dintre genuri, iar la nivel stilistic prin aluzia culturală, spiritul ludic, ceea ce presupune un cititor cunoscător de literatură.
Atestat engleza -2009:copy-paste placut:)
Colegiul National Ion Luca Caragiale
Graphology
the study and analysis of handwriting, which mirrors the writer symbolically
![penspiral[1] penspiral[1]](http://dunastu.files.wordpress.com/2009/05/penspiral1.png?w=320&h=237)
“Handwriting is civilization’s casual encephalogram.”
Lance Morrow
Student Coordinating Teachers :
Bucharest 2009
Graphology
FOREWORD………………………………….…..2
I. ETYMOLOGY……………………………….…..4
II. HISTORY………………………………….……5
III.VALIDITY…………………………………….7
IV.LIMITATIONS…………………………………8
V.APPROACHES OF GRAPHOLOGY………………9
- INTERGRATIVE GRAPHOLOGY
- HOLISTIC GRAPHOLOGY
- SYMBOLIC GRAPHOLOGY
VI.LEGAL CONSIDERATIONS…………………………9
VII.APPLICATIONS OF GRAPHOLOGY…………..…10
VIII.APLICATED GRAPHOLOGY………………..12
IX. EXAMPLES OF TRAITS…..………………….….20
X.BIOGRAPHY OF MARILYN MONROE………………..21
XI. CONCLUSION…………………………………26
XII.BIBLIOGRAPHY…………………………….27
FOREWORD
Graphology is the study of all graphic movement; it is not simply “handwriting analysis.” In addition to handwriting, the graphologist studies doodles, drawings, sculptures, and paintings in order to gain insight into the physical, mental, and emotional states of the writer or artist. Although all graphic movement can be analyzed, handwriting is the most accessible for analysis because we teach the subject in our schools and most people can write.
Communicating through written symbols is a uniquely human endeavor. Of the millions of species of life on earth, only Homo sapiens has the ability to paint the ceiling of the Sistine Chapel, design the graceful span of the Golden Gate Bridge, or scrawl “Alexander was here . . . ” on a bathroom wall. We are also the only species that can use graphic symbols to communicate long after we are dead, through art, books, wills, music, and so on. You can look at someone’s handwriting and you can have a brief insight into that person’s character even if you have not met that him.
People aren’t aware of how much graphic movement reveals how they feel, even if most of them use graphology intuitively, based on common sense, when put in a situation where they have to analyze handwriting.
I have divided my paper into ten chapters, each focusing on the most important features of the Graphology.
In the first two chapters, I’ve written about general facts, like the etymology of the word and the history of this unique method of analyzing someone character
The third and fourth chapter focus on the scientific point of view on this controversial science .The fifth chapter describes the three main approaches of graphology and the sixth chapter debates the legal considerations of such science.
The last four chapters present the most common patterns in Graphology with real life examples like Marilyn Monroe.
The reason I have chosen Graphology to be the subject of my English Certificate, is because it will prove a efficient method in my future career as a psychologist. Graphology has grown up as an alternative psychological analyzing method. It does not rely on sensational concepts such as Freud’s. Instead, it relies on the actual evidence of handwriting. It does not classify people into set personality types. Handwriting shows that everyone is an individual. Nevertheless, character portraits by graphologists have been described as “stunningly similar” to those derived from psychological tests, purely through handwriting analysis.

Graphology
“As a child you were taught to write.
Why don’t you continue to write the way you were taught ?
The fact that you don’t is the reason Graphology exists…”.
I. ETYMOLOGY
Graphology: graphos (from the Greek γράφειν: writing) / logos (from the Greek λόγος: science). It is a generic, as for instance: Anthropology, Psychology, Biology, Geology. With the lexeme Grapho (from the Greek: γράφειν ) there are many words generic: Graphopatology, Graphomaniac, Graphistic, Graphopsychology, psychoGraphology, Graphometric, Graphometry, Graphoanalysis, Graphotechnology.
Introduction
Spoken words are the symbols of mental experience, and written words the symbol of spoken words. Just as all men have not the same speech sounds, so all men have not the same writing.” — Aristotle
Arbitrary as it may at first appear, all handwriting movements are governed by complex universal laws, which, when fully understood and accurately applied, are found to be as valid as the universal laws which govern chemistry and mathematics. Handwritng is unique to each individual. Although some peoples’ handwriting may have similar styles and characteristics in common, acquired when these people learned to write by copying letters and words, they tend to take on individual styles with age. Also, as a person ages, their handwriting will show additional changes.
Handwriting may also be regarded as “brainwriting”;an expression of the whole personality.When we write, the ego is active but it is not always active to the same degree. Its activity waxes and wanes; being at its highest level when an effort has to be made by the writer and at its lowest level when the motion of the writing organ has gained momentum and is driven by it. The neurophysiological mechanisms which contribute to the written movement are related to conditions within the central nervous system and vary in accordance with them. The written strokes, therefore, reflect both transitory and long term changes in the central nervous system such as Parkinson’s disease, or alcohol usage.The muscular movements involved in writing are controlled by the central nervous system. The form of the resultant writing movement is modified further by the flexibly assembled coordinative structures in the hand, arm, and shoulder; which follow the principles of dynamical systems. The specific writing organ (mouth, foot, hand, crook of elbow) is irrelevant if it functions normally and is sufficiently adapted to its function.The movements and corresponding levels of muscular tension in writing are mostly outside of conscious control and subject to the ideomotor effect. Emotion, mental state, and biomechanical factors such as muscle stiffness and elasticity are reflected in a person’s handwriting..Writing is an expressive movement ,which has it’s own meaning and interpretation. Graphology is the study of handwriting and the connection it has to a persons behavior. One must examine the handwriting or drawing movements by considering them as movements organized by the central nervous system and produced under biomechanical and dynamical constraints. Given these considerations, graphologists proceed to evaluate the pattern, form, movement, rhythm, quality, and consistency of the graphic stroke in terms of psychological interpretations. Such interpretations vary according to the graphological theory applied by the analyst.
Graphology has been controversial for more than a century. Although supporters point to the anecdotal evidence of thousands of positive testimonials as a reason to use it for personality evaluation, most empirical studies fail to show the validity claimed by its supporters.
II. HISTORY
The belief that handwriting is a sign of the inner personality is very old. We all recognize writing on envelopes from close friends and relatives and have noted that our own handwriting suffers when we are under emotional or physical stress. Therefore it is not surprising that efforts should be made to compare handwriting with emotions, with character and with strengths and weaknesses.
In 1875, the French Abbot, Jean Hyppolyte Michon, coined the phrase “Graphology”, from the Greek: “Graph” meaning, ‘To write’ or ‘I write’, and “Logos” meaning ‘doctrine’ or ‘theory’. Although the term ‘graphology’ is relatively recent, however, the subject itself dates back many centuries, having originally (as far as we can tell) been taken from Southern India to China and from there to Greece, circa 2,000 BC. Coming closer to present day, relatively speaking, Aristotle wrote: “Just as all men do not have the same speech sounds, neither do they all have the same writing”, and Confuscius is recorded as having observed, “Handwriting can infallibly show whether it comes from a person who is noble-minded or from one who is vulgar”. But it is not until 1622 that the study of handwriting was put into print, by the Italian Camillo Baldi, “How to recognize from a letter the nature and quality of a writer”. This was little more than a collection of random observations though, and remained virtually unnoticed.
At the beginning of the 19th century, the German, Lavater, and the Frenchmen, Edouard Hocquart and Abb Flandrin, developed the art of interpreting handwriting. But it was not until the second half of the century, when Michon published the results of his many years research into individual handwriting movements, that the subject began to arouse public interest. His method gained popularity owing to its simplicity; he studied certain elements in handwriting, namely the ’stroke’, the ‘letters’, the ‘words’, the ‘baseline’, ‘paragraphs’, ‘free movements’ (‘i’ dots and ‘t’ bars), ‘flourishes’, ‘punctuation’ and ‘paraphs’. However, his method of allocating one specific movement to represent one aspect of character, and in particular his assertion that the lack of a movement indicated the opposite characteristic, is now recognized as only being partly accurate. Michon’s successors, particularly his student, Jule Crepieux-Jamin disagreed with this principle, and also with the practice of attributing rigid interpretations to single signs.
Crepieux-Jamin, who spent his life collating and improving upon Michon’s observations, is today credited with founding the “Societ Francais de Graphologie”. He defined the various elements of handwriting which today form the basis of the French school of graphology, and divided these elements into seven categories: Dimension, Form, Pressure, Speed, Direction, Layout and Continuity.
To every element in the handwriting, Crepieux-Jamin attributed a range of possible meanings; he insisted that the value of any given sign is not fixed and that its significance and interpretation can vary depending upon the other features in the writing. This theory is now supported by all professional graphologists. In other words, no single feature in handwriting can be taken reliably to represent anything about the writer, unless it is supported by other factors in the writing.
At approximately the same time in Germany, William T Preyer recognized the fact that ‘handwriting’ is in fact ‘brainwriting’. He correctly postulated that should the writer lose his writing arm, as did Nelson for example, and have to use the opposite hand, or even the mouth or foot as in the case of paralysis, the same basic tendencies will appear in the script, although obviously not executed with such fluency at first.
In 1897, the 2nd “Graphological Periodical” was founded in Germany by Hans Busse (who also formed the Association for Graphological Research). The chief contributors were Dr Georg Meyer and Busse’s assistant editor, Dr Ludvig Klages. Meyer’s work was important, but even his greatest contributions were overshadowed by the eminence of Klages. Later, Klages moved to Switzerland where he was to continue his research work and create the first complete and systematic theory of graphology.
Also in Switzerland, Dr Max Pulver, a renowned psychologist who had a deep interest in graphology, was to make a further contribution, in terms of the symbolism in handwriting, both in direction and in symbolism of space. His division of the handwriting into the three vertical ‘zones’ explains aspects of the handwriting previously misunderstood, with his formulation of the ‘Three Dimensions’ – vertical movement, horizontal movement, and depth – providing an integral understanding of graphology as we know it today.
These latter graphologists, Preyer, Klages and Pulver, made greater attempts than their predecessors to appreciate the inner psychological causes of graphic expression. They were able to draw upon a more highly developed understanding of a psychological characterology which for the first time attempted to penetrate the psyche of the writer.
* Many books began to appear as the subject gained public interest, some of whose authors also furthered the science of graphology, including:
* Robert Saudek, A Czech Graphologist who came to live in England, is acknowledged as having established “speed” in handwriting. Today, no serious graphologist would consider assessing handwriting without first ascertaining the speed.
* Hans Jacoby, a contemporary of Saudek’s, also produced books aimed at the general public, based upon what he termed “the science of the expression of movements”, revealing that gestures seen in the writer’s body language, i.e. manner of walking, expressive movements of hands and arms, etc., were also reflected in the handwriting.
* Alfred O Mendel, whose book “Personality in Handwriting” included a lengthy dissertation on pressure in handwriting, in which he introduced a new approach to the interpretation given to direction of pressure, depending upon the writer’s personal proclivities, and demonstrated that this single subject could be broken down into many different areas, each of which indicated highly revealing aspects of the writer.
* Klara Roman, a Hungarian graphologist who emigrated to the USA, included the results of considerable research into pressure in her excellent book, “Handwriting, A Key To Personality” (recently reprinted by the Institute).
* And in Germany, Professor Rudolph Pophal (whose books are currently being translated into English) who held the Chair in Psychology and Graphology at the University of Hamburg, brought graphology into the area of research and made many discoveries related to brain and muscle structuring, which confirmed the earlier assertion of Preyer’s, that handwriting is indeed ‘brainwriting’.
III.VALIDITY
Although graphology had some early support in the scientific community such as Fluckinger, Tripp & Weinberg(1961), Lockowandte (1976)and Nevo(1986), the results of most of the recent surveys on the ability for graphology to assess personality and job performance have been negative.Graphology is primarily used as a recruiting tool to screen candidates during the evaluation process. Many studies have been conducted to assess its effectiveness to predict personality and job performance. Recent studies testing the validity of using handwriting for predicting personality traits have been consistently negative, the results of most of the recent surveys on the ability for graphology to access personality and job performance have been negative as well.
The best way to summarize the appeal that graphology has despite the complete lack of empirical evidence has been put up by Dr Rowan Bayne, a British psychologist who wrote several studies on graphology: “It’s very seductive because at a very crude level someone who is neat and well behaved tends to have neat handwriting” . This is much like asking: “Is Medicine or Psychology scientific?” The answer is: “Some aspects are very scientific and some are not. As well, some practitioners are more competent than others. Also, some aspects of Psychology involve projective techniques (e.g. the Rorschach Inkblot test) which rely heavily on the skill of the practitioner and do not easily stand up to “hard core” validation measures. They can, nevertheless, be accepted as scientific if they meet the criteria of global or holistic validation.
As to handwriting analysis, The International Graphoanalysis Society has had a research department since 1929 and, in its publication: An Annotated Bibliography of Studies in Handwriting Analysis Research, revised 1985, Dr. James C. Crumbaugh (Mississippi Psychologist of the Year, 1989), summarizes approximately 240 studies bearing on various aspects of graphology. Dr. Crumbaugh points out that these studies comprise less than two percent of studies conducted on this science and he considers these to be the most serious studies conducted by scholars and published in respected publications.
Dr. Crumbaugh, in a reprint entitled: Graphoanalytic Cues, originally published in The Encyclopedia of Clinical Assessment, volume 11, 1980, points to studies that: “seem to be the most effective in demonstrating a scientific basis for the assumption that handwriting can be as valid in personality assessment as the other major projective techniques.” He further points out that a number of psychologists, psychiatrists and other physicians have taken training in handwriting analysis and that, in Germany, many universities require training in Graphology as part of their Ph.D. programme in Psychology.
So yes, aspects of handwriting analysis can be scientific. The Graphoanalytic system appears to satisfy the tests of global and holistic validation, and studies are continuing to demonstrate this. Other schools of graphology may or may not be scientific but, undeniably, this field is catching the attention and gaining the respect of the scientific community.
Today, handwriting analysis is the subject of much scientific investigation with dozens, if not hundreds of studies being conducted and published annually, many of them by serious scholars.
Handwriting analysis training that suits the present generation needs is available from organisations like -International school of Handwriting analysis[usa], International Graphoanalysis society, The Handwriting Analysts India[India].
IV.LIMITATIONS
The written specimen portrays personality descriptions and behavior predictions. The specimen cannot explain the “why” or give the past root-cause for a particular action or condition. Destroying a written specimen where the writer has expressed emotionally charged issues and concerns has therapeutic value. The text content is irrelevant to the character analysis and is not utilized by the handwriting analyst. Controlled writing is a repetitive act that can be used to modify personality by suggesting behavioral traits, but must be performed with great care. Since agraphia, degraded or “bad” penmanship, is a result of physiological and psychological causes, negative comments on the quality of penmanship are unnecessary and subjective.
Your writing is independent of your background and physical appearance. Handwriting does not give causality information on gender, religion, race, color, creed, age, handicap (e.g., sensory, manual, or speaking disability), political leaning, cultural influences, physical strength, natural origin, physical beauty, social economic background, educational qualifications, group status, and financial status. Statistical correlations have yielded various degrees of success and/or failure. Federal District Court-United States v. Hazelwood School District (1976) indicated handwriting analysis meets Equal Employment Opportunity Commission, EEOC, (Title VII of the 1964 Civil Rights Act) requirements as non-discriminatory. The EEOC legal counsel in 2001 indicated that there has been no cases based on handwriting that discriminate against an individual’s race, sex, color, national origin, age and disability.
Your writing is, however, dependent upon the affects of drugs, disease, situation anxiety, menstruation, electric shock treatment, traumatic experiences, maturity, hypnosis, and fatigue. These conditions modify personality. Practicing a particular written pattern for twenty minutes each day for thirty days to alter behavior should be carefully monitored. As a note, a teenager’s writing tends to be inconsistent from moment to moment.
V.APPROACHES OF GRAPHOLOGY
There are three main systems of graphology. In Holistic Graphology a persons profile is formed on the the basis of Form, Movement and Space. Integrative Graphology is constructed on the basis that specific stroke formations relate to personality traits. Symbolic Analysis is based on the analysis of symbols seen in the handwriting. Every system of graphology has its own vocabulary that makes the meaning those words different.
Integrative graphology
This approach holds that specific stroke structures relate to personality traits. Most systems within this approach use a cluster of stroke formations, to score a specific personality trait. Systems that fall under this umbrella are: fixed signs, trait stroke, French System and Graphoanalysis. It has been described as starting from the inside, and working to the outside.
Holistic graphology
This is commonly, but incorrectly referred to as Gestalt Graphology. Gestalt graphology was a system of handwriting analysis developed circa 1915 in Germany and was related theoretically to Gestalt psychology. In this approach (Holistic Graphology) a profile is constructed on the basis of form, movement and space. It has been described as starting from the outside, and working to the inside. In this approach, individual traits, such as legibility, are not assigned specific meanings, but can take on different meanings depending on the overall context.
Symbolic analysis
In this approach, one looks for symbols seen in the handwriting. This can be either Major symbolism, or Minor Symbolism.
* Major symbolism is the meaning ascribed to the stroke, as it related to the page.
* Minor symbolism ascribes a meaning to the stroke, depending upon the picture that the stroke draws. For example, John Wayne’s signature shows a blackened out portion, that represents his lung cancer.
This approach provides the theory that underlies both Holistic Graphology, and Integrative Graphology. Max Pulver is the best known exponent of this system.
VI.LEGAL CONSIDERATIONS
Graphologists often claim that handwriting analysis in the workplace is legal,citing one or more of the following cases:
- Gilbert v California :388 US 263-267 (1967)
- US v Dionisio :410 US 1 (1973) 1973, Lawyers Edition, Second Series 35, 67; 93 SC 774
- US v Mara aka Marasovich :410 US 19 (1973)
- US v Rosinsky :547 F 2nd 249 (CA 4th 1977 )
- United States v Wade :388 US 218, 221-223 (1967)
All of these cases are about Fifth Amendment rights in a criminal investigation. These cases do not address issues relating to psychological analysis of an individual. Neither do they address third party issues.
A Hungarian Parliamentary Commissioner for Data Protection and Freedom of Information report[65] states that handwriting analysis without informed consent is a privacy violation.
Equal Employment Opportunity Commission (EEOC)
Many graphologists claim that handwriting analysis is non-discriminatory, since it cannot determine Gender, Age, Ethnicity, or other EEOC Protected Classes. However, thus far, there have been no studies demonstrating that the use of handwriting analysis in employment does not have a disparate impact upon EEOC protected classes.
There have been a number of studies on gender and handwriting. Uniformly the research indicates that gender can be determined at a significant level. The published studies on ethnicity race age nationality, gender orientation, weight, and their relationship to handwriting have had mixed results, with a tendency to indicate that they can be determined from handwriting.
Americans with Disabilities Act of 1990
One of the rules of thumb in human resources is that if an individual who has an ADA-defined disability cannot take a test, then nobody can. As a result, tests that cannot be adapted for use by those individuals will not be used by a company.
Handwriting clearly falls into the group of tests that cannot be adapted to be administered to individuals who fall within one or more ADA-defined disabilities. Blind people, for example, do not develop the required fluency in handwriting, for the writing to be correctly analyzed.
Questions that Handwriting Analysts ask before doing an analysis can be illegal under this act.[81]
Graphology in court testimony
Cameron v Knapp, 137 Misc. 2d 373, 520 N.Y.S.2d 917 (Sup. Ct. N.Y. Co. 1987) (handwriting expert may testify as to the authenticity of a writing but not as to an individual’s physical or mental condition based on a handwriting sample) stands as current U.S. case law for the rejection of graphology as psychological testimony.
Carroll v State [276 Ark 160; 634 SW 2d 99, 101-102 (1982)] will be remembered for its implications on the propriety of allowing graphologists to testify. The opposing Handwriting Analysts displayed a distinct lack of professional courtesy to each other. In doing so, they undermined the scientific validity of both Integrative Graphology and Holistic Graphology.
Daubert
Daubert defined several criteria that admissible expert testimony has to meet.
- Be verifiable, refutable, and testable;
- Be valid and reliable;
- Subject to published peer review;
- Held to standards within the field;
- Be generally accepted in the Scientific Community;
Depending upon the specific system of handwriting analysis that is used, it fails between two and five criteria.
VII.APPLICATIONS OF GRAPHOLOGY
The most common applications of graphology are:
• Employment profiling o Business Compatibility
• Marital compatibility
• Psychological analysis
• Medical diagnosis
• Jury Screening
Employment profiling
A company takes a writing sample provided by an applicant, and proceeds to do a personality profile, matching the congruency of the applicant with the ideal psychological profile of employees in the position.
A graphological report is meant to be used in conjunction with other tools, such as comprehensive background checks and practical demonstration of work skills. Of the traditional tools used in the hiring process, the only one that graphology can replace, is the job interview.
Research in employment suitability has ranged from complete failure (Lighton, R E A Graphological Examination of the Handwriting of Air Pilots Thesis in the Faculty of Arts: University of Pretoria: 1934) to guarded success (Luca, E S “Major Aptitudes and Personality Chracteristics of 42 Dental Students as Evaluated Through their Handwriting.” New York Journal of Dentistry 1973, 43, 281 – 283).
The use of graphology in the hiring process has been criticized on ethical ground (Daryl Koehn “Handwriting Analysis In Pre-Employment Screening” The Online Journal of Ethics Vol. 1 * No. 1 * Article 1) and on legal grounds (Julie Spohn “The Legal Implications of Graphology” Washington University Law Quarterly Vol. 73 * No. 3 * Fall 1997).
Business compatibility
This is an additional service offered by some handwriting analysts. The focus of these reports can be one, or more of the following:
• Company-wide
This is a report the describes how compatible the individual is, with each employee in the company.
• The average company employee
For this report, the mean, mode, and median scores of every scored data point , for the entire company are used, to create three hypothetical employees. The individual is then compared to these three employees, with the focus being how good a fit the individual is.
• Division wide
This is a report that describes how compatible the individual is, with each employee in the division.
• The average division employee
For this report, the mean, mode, and median scores of every scored data point , for the entire division are used, to create three hypothetical employees. The individual is then compared to these three employees, with focus being how well the individual will fit into the existing company psychodynamic profile.
• Unit wide
This is a report the describes how compatible the individual is, with each employee in the unit.
• The average unit employee
For this report, the mean, mode, and median scores of every scored data point , for the entire unit are used, to create three hypothetical employees. Those are then compared to the applicant, with a focus on how good a fit the individual is.
• The unit manager / Co-worker
This explores the differences in personal style between a manager/co-worker and potential employee. The end result is on how each can maximize productivity and minimize personal friction.
• Composite reports
This explores the difference in personal style between every employee in a group. The idea is for each member of the group to learn not only their own strengths and weakness, but also those of their co-workers, and how they can more harmoniously work together. The resulting reports not only deal with the individual on a one-to-one level within the group, but also each individual as a part of a group of three, four, five, etc people within the group.
The content of these reports can range from a simple perspectrograph, to a four wheel Wittlich Diagram and accompanying twenty five thousand word analysis.
Psychological analysis
These reports can range from a ten item check off list to a 10 000 word report on the makeup of an individual from the perspective of Freudian Psychoanalysis, Transactional Analysis, or another personality theory.
A major value of a graphological analysis lies in the increased understanding of people and the ability consequently to enjoy improved relationships both personally and professionally. It complements psychometric assessment because they each come from different directions according to the International Graphology Association.
Marital compatibility
In its simplest form, only sexual expression, and sexual response are examined. At its most complex, every aspect of an individual is examined for how it affects the other individual(s). The basic theory is that knowing, and understanding how each other are different, any commitment that is made, will be more enduring. Whilst these are typically done for couples, it is not unknown for a polyamourus group to obtain a report, prior to the commitment ceremony of a new individual, into the group.
Medical diagnosis
Medical graphology is probably the most controversial aspect of handwriting analysis. On one end, are research studies in which handwriting is used as one datapoint in making a clinical diagnosis. On the other end of claims made by graphologists, which have neither research, nor theory to support them.
Alfred Kanfer published several papers whose implication was that cancer could be detected using handwriting analysis, prior to the then standard medical tests. Subsequent studies failed to support his findings.
Jury screening
A graphologist is given handwriting samples of a prospective jury and determines who should be struck, based upon their alleged personality profile. After the trial has begun, the graphologist advises counsel on how to slant their case, for the most favorable response from the jury.
VIII.APLICATED GRAPHOLOGY
DIRECTION OF LINES
Instruction in writing has usually insisted in writing in straight lines. When we buy writing paper it is ruled in a straight line. But even after years of practise the reality is that few people write in a straight line.
Deviations from writing in a straight line are not the exception but more the norm. In some cases fatigue can be considered a reason for a descending line.
Generally speaking descending lines may be caused by depression or pessimism. Experience shows that people in a mood swing may temporarily write in descending lines.
On the other hand ascending lines may indicate optimism. When we write we move from left to right, in other words we progress.
The activity of writing may therefore be interpreted as a movement toward the future. It may be said it represents our hopes and dreams.
A person who writes a straight line may also go straight toward his daily aim. If a person writes in a precisely straight line we may say that person is unyeilding.
People who write in convex lines (a line that ascends then descends) start their project with ambition and enthusiasm only to lose interest and give up before the task has been completed.
People who write with concave lines (a line that descends than ascends) approach their task with little optimism but gain self confidence as the task nears completion. Out of a sample of 1,000 people only 3 people were found to write concave lines.
Lines that are ascending steps are often found in people who have little stamina. Descending steps are often found in writers who bravely fight off depressive moods. Wavy, meandering lines may be indicative of moodiness.
SPACE BETWEEN WORDS
Space between the words is non-deliberate. When we write the words follow one another as they do in speech.
When a person speaks with pauses it may be because they are accustomed to pondering and considering before they act. It may also be because the person wants to let the words sink in to the audiences consciousness.
However, on the other hand if the pauses outweigh the importance of the speech, then we may conclude the speaker is conceited. If there is no pause between the writers words then we may say this is a person of action. This person may also be impulsive.
Sometimes writers words are widley spaced and at other times narrowly spaced. We may say that this writer is unstable in both thinking and emotions.
The Margins
Left margins are deliberatly chosen. A majority of writers will admit some deliberation in the choice concerning the width of the left margin. Only in a few cases is the right margin chosen with such purpose.
The width of the left margin might be indicative of the distance we wish to maintain to other people. However this only betrays what we want, because it is the non-deliberate right margin that shows the distance we really assume.
Wide left margins are often in handwtriting of proud or shy people. Pathologiaclly self-conscious people will watch and control both the left and right margin.
Many graphologists take the assumption that upper margins are determined by outside influences such as letterhead. It may be said that narrow upper margins betray informality and wide ones show withdrawal.
No margins is indicative of a person who wants no distance between other people. They want to be one with the world.
Wide margins are indicative of a withdrawn person.
Margins are often set by what the paper layout is with width left for headers and address lines.
People who tend to leave wide left margins are often shy people or on the other-hand they are proud people.
Shy people will take full control over both the right and left margins making sure text if equally justified.
Narrow right margins show people who are eager to get out into the world away from family and sheltered life.
Wide right margins often symbolize fear of the unknown and a need for comfort and security.
THE PEN IN WRITING
The appearance of a handwriting is in some extent relevent to the pen you use. People are aware of this fact. Therefore people give much thought to the selection of a pen that feels natural to them.
But the same person with the same pen never writes the letter or word twice in exactly the same way.
THE SLANT
It may be said by some that the right slant is the normal slant. It may also be percieved that whoever writes from left to right naturally uses the right slant.
But as we know some writers do not.
In general interprtation of writing it may be said that the left direction is interpreted as the direction towards the mother as well as the past. Left slant writing is seen more often in women than in men. We often see left slant in people who have a disturbed balance in the parantel equilibrium.
Writers with left slant are generally much closer to their mothers.
The upright slant is found in people who are very independant in life. They tend to have no inclination to either the mother or father.
Wholly upright hands are very rare. In fact this may only be achieved by a show of discipline.
The right slant is the most common and and most natural slant. The right slant is found in people in a hurry, impatient people and the active writer.
Writing which is upright can show self control, egotism, coldness, neutrality, and self sufficiency.
If the writing appears with a slant to the right the writer can be said as extrovert, expressive, sympathy, restless, and sociable.
Left slant in writing can show introversion, self-denial, egotism, fears the future and withdrawal.
PRESSURE IN WRITING
The pressure against the paper is called primary pressure. The pressure against the penholder is called secondary pressure.
The primary pressure indicates our strength and vitality. The secondary pressure indicates our aims and inner convictions.
Primary pressure can be analyzed through the contrast between thinner upper strokes and heavier downward strokes. The task is to define between pressure produced by will and pessure produced by inhibition. Genuine pressure will appear naturally. Forced pressure looks forced and even cries out.
Extreme added pressure is often seen in hands of criminals. Pressureless writing is often seen in the hands of feminine writers.
BODY IMAGE
A person`s body is projected in his writing.
His left side is to the right, and his right side is to his left.
It may suggest that the crossing of the neurological pathways typical in muscle brain center correlations is relevant here.
ZONES
The upper zone shows what a writer thinks, how they think, what they strive for, imagination, pride and ethical ideas.
The lower zone harbours manifestations of things not yet known to the writer.
There we see what fills the unconscious.
In the middle zone the writers daily routine is shown.
The social behavior, relations, preferences and rejections.
SYMMETRY
Symmetry is a yardstick of the writers inner balance and developement.
Symmetry is used to establish style value.
When the upper zones are strongly developed we are dealing with a person of intelligence and ambition.
However their emotional development remains infantile.
If the middle zone is strongly developed this is a person whose sentimental and sensivity and concern for themselves are likely to result in emotional pain.
If the lower zone is overdeveloped we are dealing with a writer who is overconcerned with money.
LEGIBILTY
Legibilty is a measure of the writers sense of purposefulness.
Legible handwriters make good teachers and speakers.
They are sincere and co-operative.
But beware of the person whose writing is impressively legible.
These people are wolves in sheeps clothing.
SIZE OF LETTERS
People who use tall capital letters are often tall themselves; yet people who use tall initials are people who think tall and think of themselves as superior. Those who use short capital letters are often shy or modest people.
Large writing can portray someone who is superior, takes pride, outgoing and extrovert, arrogant, boastful or they put on an act of confidence. Small handwriting can mean people who are respectful, tolerable, introvert, shy, deep thinkers or academic.
Letters which reach into the upper zones such as t, l, h, b and d, if they are very extended then the person probably has unrealistic expectations of what they can truly achieve. Wide upper zone loops can show people who are deep thinkers and dreamers; then those whose letters go up then down directly over themselves are often un-imaginative.
Letters in the lower zone like g, j, q, p and y; f can also be in this category, but it usually crosses through all three zones. If they are straight it shows people who like to get the job done; those who loop them are often full of energy, good at making and investing money, or/and need security.
The size of a letter is indicative of the writers self reliance. A letter may extend in four directions, up, down, right or left.
A letter may also be tall and wide.
Tall capitals are people who tower above the rest.
Tall initials come from impressive people.
Small capitals are people who are modest in nature.
They concentrate on facts, not ideas.
Wide letters are extroverted people.
Narrow letters come from loners.
CONNECTION OF LETTERS
The connection of letters shows the writers attitude toward others.
In writing there are three mainly used links, garland, arcades and angles.
Deep garland indicate people who take things too tragically.
Enclosed garlends are people who tend to be calculating.
Flat garlands tend to come from the practical business man.
Square garlands tend to come from narrow minded people.
Supported garlands come from people who need emotional support in life.
General arcades show people who rely on instincts.
High arcades show artistic gifts. <>P> Low arcades show hypocrasy.
General angles show people who have contradictions in feelings.
SPACE BETWEEN LETTERS
Space between letters show the extent the writer relies upon their own intuition.
When all letters are connected it indicates a person with logical and systematic thinking.
When only some letters are unconnected it shows an artistic and intuitive thinker.
When most letters are unconnected it shows a person who is an egocentric.
Lack of end strokes indicates a shy person.
When the first letter stands apart it shows a cautious person.
A person who leaves wide spaces between letters is indicated as someone who is prone to isolation and loneliness; a person who doesn’t mix easily or is uncomfortable with closeness. People who join up all of their letters are often logical and systematical thinkers; those who join most of their letters but leave some un-joined are artistic and intuitive thinkers and those who leave their writing totally un-joined are people who sometimes do things without thinking.
The spaces between words are like when a person speaks with pauses, big pauses usually means that the person is pondering or considering what to write. A person who has some words widely spaced are often open, honest but deep in thought and people with words narrow spaced may be unstable in either emotions or thinking.
PACE OF WRITING
Specific pace furnishes us with a variety of human characteristics.
Spontaneous Writing : Ambition, activity, insability, restlessness, impatient, quick thinking.
Unspontaneous Writing : Inflexibile, cautious, sluggish, plotter, schemer.
CONCEALING STROKE
There are two interpretations of the concealing stroke.
Inhibition and insincerity are the basic meanings of the concealing strokes.
In the first letter : frustrated ambition.
In upper zone : Secretive.
Middle zone : Emotional delusions.
In garlands : Shyness.
In arcades : Shrewd.
In angels : Trickster.
Slope and Width Of Lines
The direction of lines when written can say a lot about people. From a young age we are taught to write in straight lines and given paper with ruled lines; but even with this very few people actually write using straight lines. There are many different interpretations to what the line slants can determine; my personal study and interpretation into handwriting would say that:
Lines which go downhill may be caused by pessimism and depression; then lines that go uphill show optimism.
Someone who tends to write with straight lines is either very orderly, neat, neutral, hidden or someone who goes straight for their aims and goals.
People who write with their lines going up then down in a convex manner are people who have ambition and are good at things they do; yet they lose interest and give up when they have just got good at things or before the task is fully complete.
Then people who write with their lines going down then up in a concave manor are people who are scared to approach something but when they manage to get there they gain a lot of self confidence.
Wavy lines that do not have a set pattern show people who have bipolar or alternating moods.
Wide spaced lines often show people who have a very organized life with order and a systematic approach to things. If the line is highly spaced from the next then it might just show someone who likes to keep their distance!
Lines with little space between them indicate people who like to be around others; whereas ones which are touching or overlapping may indicate people with emotional or mental disorders.
Other Stuff In Handwriting
People whose writing is very legible are often severe and co-operative. However, writing that is extremely legible; often portrays people who can be very different from how they seem.
If a signature is decorative then it speaks of a person who dramatically expresses themselves. People who have a signature just like their normal writing are down to earth people and those with illegible signatures wish to hide their true personality and feelings.
People who put a stroke through their signature are often people who wish to get rid of themselves, they may be depressed and dissatisfied with society or in the extreme they could even be suicidal.
Left Handed Writing
Many parents worry that their left-handed child writes awkwardly or uncomfortably, and just have poor handwriting in general. If your child is left-handed they may have difficulty monitoring their handwriting as their hand covers their writing. Because of this, left handed children often develop poor writing habits, such as bad writing positions or the wrong type of pencil grasp. When helping your left handed child to write ensure that the paper is positioned completely left of your child’s midline. When writing, your child should never cross over the midline. Try to angle the paper so that it lies parallel to your child’s forearm. Encourage your child to always position the paper correctly before starting a writing exercise.
Studies show that handwriting practice should be a part of every school day. However, as this is not often the case due to time constraints, parents can provide opportunities for their children to practice their handwriting at home. Even five to ten minutes per day spent on handwriting until your child can remember how to form the letters reasonably well can make all the difference to your child’s handwriting skills.
IX. EXAMPLES OF TRAITS
- Trait names were chosen by Stephen Bongiovanni with regard to the founders of graphology and recognizing the fine line between sharing ideas of others and original concepts. The trait name identifies a graphic indicator with its descriptive behavior.
Examples of traits:
|
ANALYTICAL THINKING |
sorts and separates information in assessing their value, evaluates information |
|
|
BLUNT |
brings matters to a conclusion and thrusts it upon others |
|
|
BROADMINDED |
liberal self-viewpoints, free of bigotry |
|
|
CONCENTRATION |
focuses attention on one activity ignoring all other influences |
|
|
CULTURAL REFINEMENT |
integration and discrimination of creative artistic and structural systems into one’s mode of living |
|
|
EMOTIONAL INTENSITY, MUCH AVAILABLE |
possesses strong libido and passions, abundance of available energy and vitality, proactive |
|
|
FORGETFUL |
inability to recall information or planned action, absentmindedness |
|
|
HUMOR |
the contrast between reality and assumed values provokes amusement |
|
|
REBELLIOUS |
open hostility towards authority and for any form of discipline, belligerent |
|
|
VANITY |
excessively high regard of ones conduct demonstrated through a sense of superiority |
|
X.BIOGRAPHY OF MARILYN MONROE
NORMA JEAN
A POOR LITTLE RICH GIRL
A PROFILE IN COURAGE
Her Childhood Was a Nightmare of Ongoing Neglect, Abandonment, And Rejection
Fear of Rejection Creates Different Motivations
The evolution of personality as a result of emotional growth over time is a known fact. Tracking those personality and behavioral changes through the evolution of handwriting is intriguing as it reveals a rare portrait at a point in time. Its graphic message portrays both the highs and lows – emotional despair.
The evolving changes in this “poor little rich girl” can hardly be described as typical as it was played out publicly to some degree. Despite having achieved a spectacular visual pre-eminence, she suffered horrendous insecurity. One only has to track back her history to discover land mines of insecurity that pock marked her very short life.
Norma’s mother married and divorced twice and had several affairs prior to giving birth to Norma.
She, apparently, had been so promiscuous she had no idea who Norma’s biological father was. Her Husband divorced her and moved across the country taking the other two children. Norma didn’t find out she had a half sister and a half brother until she was 12 years old. Although her half brother had died, she became close to her half sister.
Her childhood was a nightmare of ongoing neglect, abandonment, rejection. Her mother was very unstable as was the grandmother, who tried to smother Norma when she was about two. The mother had violent fits of rage and depression and could only care for her haphazardly, leaving her with friends or family for weeks. Curiously, while the mother was quite promiscuous, she was religiously superstitious and consumed fears regarding sin, some of which she claimed little Norma harbored in her soul.
When her mother became increasingly indifferent and more emotionally unstable, she put Norma in a foster home so that she would be free of the burden of having a child around. Several months later, she’d take her back. This pattern was repeated several times over the years. So much so that Norma had been in 10 different foster homes, had spent two years in the Los Angeles Orphan’s Home and had lived with a guardian for several years of her young life. Unfortunately, the guardian’s husband sexually molested her, and a neighbor raped her, leaving her pregnant. Although she was allowed to bear the baby, it was taken away soon after birth; she never again saw her son.
When Norma was 16, her guardian moved out of state and did not want to take her. Consequently, she was given the option of either marrying the son of a neighbor whom she knew only vaguely or going back to the orphanage. She chose to marry the young man five years older than she; he joined the navy soon thereafter. The marriage lasted but a few years before she filed for a divorce.
Figure 1: This is a persona writing of a young LH teenager with a turbulent childhood, before she began her ascendancy to fame.
Figure 1 was written during Norma’s teenage years about the time she married. An important graphological issue is that she was left handed indicating she was inherently more vulnerable to the emotional influences of the right brain. This early sample, a clear persona writing, (left slanted, straight baseline, low t-bars, regularity in letter forms and spacing) reveals a strong degree of emotional reserve and cautiousness – she learned early to repress her feelings.
She had blossomed into an incredibly beautiful, extremely photogenic young woman. Although she lacked guidance, she slowly began to explore the world trying to find ways to support herself.
Over the next few years, she worked briefly as a call girl and a model. That led to posing for an infamous nude photo that flung open the doors to fame and fortune.
Figure 2: This sample was written in the midst of an exuberant transition; she was well on the road to fame and fortune.
Figure 2 was written during her meteoric rise to stardom. She had learned to let go of some of the strong inhibitions in the earlier sample and projects the image of a dynamic, vivacious, exuberant albeit emotionally vulnerable, very insecure young woman, (irregular, exaggerated mid zone letters, extreme right slant, rising letters that bounce up and down, inflated d stem).
Considering the early emotional neglect she was subjected to, emotional insecurity is a given. Dr. R. Joseph indicates the effects of insecurity can create different motivations. In one case, the fear of rejection is such that the individual is paralyzed so that nothing is ever ventured. Or it can spawn a desperate motivation to prove one’s self to the world to gain the love and approval of which she had been deprived.
Those troubled souls drive themselves in seeking superiority, fame, or acclaim, applause and admiration of others to overcome their sense of feeling unworthy, inferior, unwanted, inadequate or unloved.
Having begun to tap the power of her emotional resources in climbing her way to the top, she was exuberant in her efforts yet was never but a step away from being an extremely vulnerable waif who was consumed with anxieties and insecurities.
Figure 3: By reining in her exuberance she learned to marshal her emotional energy more effectively and formed her own production company.
Figure 3 was written further along in her path to fame and fortune. Having learned to temper her strong reactive exubrance to some degree, it allowed her to marshal her emotional energy more effectively, (regularity in slant, baseline and letter size). But the signs of inflated ego (extreme capital letters) suggest that she had not yet achieved balance in her life as the extreme zonal imbalance suggests.
Along the way, she had numerous simultaneous affairs, usually with older men; she became repeatedly pregnant. Over the course of 21 years, she underwent 12 abortions.
She was married and divorced several times to prominent men, and in the safety of marriage, she endured terrible anguish in not being able to carry a pregnancy to term.
As her fame grew, so did her massive anxiety and depression. Anxieties (seen in the narrow letter spacing and narrow o’s) consumed her; she was notorious for holding up production which sent budgets escalating into the stratospheres.
Yet despite repeated suicide attempts and alcohol and drug abuse, she somehow managed to forge a movie career, becoming one of the world’s most sought after glamorous femme fatales.
Figure 4: The writer is caught in the throes of one of a number of breakdowns.
Figure 4 was written at one of the many low points in her life in a battle with depression to the point of breakdown (drooping, miniscule letters, varying baseline, irregular spacing).
Dr. Joseph suggests, the more a parent rejects and withholds love, and is overly critical, frequently absent, mentally ill, drugged, or intoxicated, the more the child is plagued with the underlying feelings of unworthiness.
Lack of emotional bonding in her very early years due to a sick, disturbed, rejecting mother generated a massive black hole of emotional insecurities that could never be filled.
The need for love that was denied her from infancy unconsciously (i.e. emotionally) taught her that she did not deserve love, and she spent a lifetime looking for it.
Despite some eight years of therapy, she had been plagued her entire life by fear, anxiety, self doubt, and a very needy emotional dependence that often alienated those who were attracted to her. Such feelings of inadequacy often can spawn self destructiveness.
After having a number of reported liaisons with an American president, she died at the young age of 36.
Recurring speculation over the years has been that she may have been killed due to the considerable potential for serious political damage arising from those political connections. Indeed, 35 years after her death, that speculation has resurfaced. However, the official answer was more likely that it was finally a successful suicide.
Yet she was one of the most beautiful, and recognizable actresses in the last 40 years. Her unexpected death at such an early age hurled her towards an icon status. They buried her under the name of Marilyn…
Biography of Marilyn Monroe
XI. CONCLUSION
What Handwriting Analysis Is
It is a projective technique like body language which can profile human behavior in the areas of social skills, thinking styles, achievement/work habits, and possible ways of dealing with stress.
It is a system of studying the frozen graphic structures which have been generated in the brain and placed on paper in a printed and/or cursive style.
It is a way to compare different personalities and their potential for compatibility in the areas of problem-solving, interpersonal skills, how they would fit into a team situation, and how they will react under pressure.
It is a method to view the emotional development of an individual relative to maturity and consistent actions.
In conclusion, graphology is a controversial science, involving the interpretation of character and personality traits.Seen more as an art then a valid document. Intutive interpretation of handwriting date back to ancient times. Aristotle claimed that he could define a person’s soul by his way of writing. Suetonius noted that Emperor Augustus did not separate his words when writing and concluded that this demonstrated a neglect of detail when forming a picture of a whole situation.Today courses are being taken to find out more about the persons next to you,in a world characterized as being „An Information Rich World which lacks in communications”
XII.BIBLIOGRAPHY
Basil, Robert. “Graphology and Personality: `Let the Buyer Beware’,” in The Hundreth Monkey and Other Paradigms of the Paranormal,ed. Kendrick Frazier (Buffalo, N.Y.: Prometheus Books, 1991), pp. 206-208.
Beyerstein, Barry. “Graphology,” in The Encyclopedia of the Paranormal edited by Gordon Stein (Buffalo, N.Y.: Prometheus Books, 1996), pp. 309-324.
Beyerstein, Barry and Dayle F. Beyerstein, editors, The Write Stuff – Evaluations of Graphology, the Study of Handwriting Analysis (Buffalo, N.Y.: Prometheus Books, 1991).
Furnham, Adrian. “Write and Wrong: The Validity of Graphological Analysis,” in The Hundreth Monkey and Other Paradigms of the Paranormal,ed. Kendrick Frazier (Buffalo, N.Y.: Prometheus Books, 1991), pp. 200-205.
Gardner, Martin. Fads and Fallacies in the Name of Science (New York: Dover Publications, Inc., 1957), ch. 24.
Graphology from the “Encyclopedia of the paranormal “by Berry Beyerstein
“The use of graphology as a tool for employee hiring and evaluation”- from the British Columbia Civil Liberties Association
Video:
http://www.youtube.com/watch?v=KGFFq9CsaXM
http://www.youtube.com/watch?v=IL0R3mhqBv0
http://www.youtube.com/watch?v=xG3wDk2oQwA
http://www.youtube.com/watch?v=Dv8am_OLLOk
http://www.youtube.com/watch?v=qAlAuGokPAo
Sites:
www.paralumun.com/graphology.htm
http://www.graphology.it/learning
http://www.graphology.it/forensic/physics_physiology
http://www.britishgraphology.org/index4.htm