Sinfest

Scopul filosofiei

Dacă astepţi comori ascunse, secretul levitaţiei sau formula alchimică prin care poţi trasforma plumbul în aur, nu iţi vei găsi răspunsul în acestă ocupaţie, veche de cînd lumea, însă al carei nume pompos s-a eliberat de sub necunoscut, de curînd.

Filosofia nu iţi va aduce averi materiale, cel puţin nu direct, ci spirituale, ascunse de zei sau de strămoşi, după caz, dar pentru asta trebuie sa strîngi din dinţi si să iţi deschizi ochii, căci lumea in care vei păsi nu va fi una a obiectelor, ci cea formată din firave idei despre lucruri. Libertatea iţi va fi deplină, iar cunoasterea – randuiala, legiuitor si poruncitor vei fi, determinînd raspunsul pe care sa poţi sa îl accepţi la intrebarile „de ce?”‚ „încotro?” si „pentru ce?”. În cele din urma ajungi sa-ţi iubesti dorinţa de cunoastere, nu obiectul curiozitaţii, înăltîndu-te parcă spre paradisuri in destrămare.

Poate vei riposta si vei spune ca odată gasit paradisul cunoaşterii nu îl vei pierde, insă te vei însela, pentru ca aici încă ai datoria de a fi neîncrezător, critic si niciodată pe deplin multumit. Acestă îndeletnicire încearcă să servească nevoii intelectului de a se pricepe pe sine, singurul element din natură imperfect, si de a desluşi ceea ce îl înconjoară, cautînd să raspundă „prin mijloace supermature la întrebări pe care le pun copii” (Lucian Blaga). Iar dacă acest puţin nu ar servi la ceva, ramîne un frumos subiect de speculaţie, căci adevarul unei propoziţii nu are nimic in comun cu credibilitatea ei şi viceversa ,ci de infaibilitatea modului în care ai ajuns la acesta concluzie.

Lumea, cuvintele, simţurile sunt înşelatoare, dar vocea ascunsă te va obliga să te îndoieşti, să cercetezi si să te încrezi apoi, fără teamă, căci totul a devenit dintr-o datţ decizia ta. Îţi va oferi „cunostinţa cauzalităţii” şi, odată cu ea, o mare responsabilitate, căci ea nu e ţesută din adevar şi fals, ci din grade infime ale aparenţei, care iţi permit să te manifeşti conform propriului monstru pe care l-ai ferecat in pivnită, el reamintindu-ţi de existenţa nopţii ce te inconjoară. Iar, de te vei lupta cu monstri, sa iei aminte sa nu devii tu insuţi unul, căci dacă priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scutează străfundul sufletului.

Acest blestem pe multi îi urmărşte iar frica îi paralizează. Precum Nietzsche spus în Dincolo de bine si rau, „vigoarea unui spirit s-ar putea măsura în doza de adevar pe care o poate suporta sau şi mai clar în gradul pînă la care el ar avea nevoie ca adevărul să fie diluat, voalat, îndulcit, amortizat, falsificat.”Astfel, pentru acesta aventură trebuie sa ai curaj, mai bine spus, nebunie, inconstienţa de a darîma tot ce cunoşti ca să vezi dacă piesele sunt altfel asezate în teorie decît în practică.

Eu înteleg acestă aventură precum un puzzle din care ultima piesă lipseşte, iar defectul acesta îi conferă perfecţiune, unicitate. Un joc pentru copilul ce caută cu lupa adevar în detaliu pe cînd cei mari, serioşi, îi cer să vadă imaginea de ansamblu. Fiindcă toţi paticipăm uneori la acest joc, aproape fără voia noastră, să regasim prospeţimea copilului şi să ne bucurăm, puţin, de el.

Soluţiile proprii jocului pot fi discutabile, cele pe care jucatorul va miza cel mai mult. Ramane însă de admirat faptul ca a avut curajul de a se arunca în vîltoare indiferent de rezultat. Decat o lume suportabilă, echilibrată, stabilală, dar falsă, este de o mie de ori preferabil haosul produs de indoială, prin mijlocirea filosofiei. Cei ce acceptă lumea fara sa se gandească la ea, poate din nevoia de sigurantă, poate din teama de a fi contrazisi, poate din simplul instinct al supravietuirii, devin trecători, stravezii, imponderabili ca norii si umbrele.

De aceea, sensul filosofiei variază de la om la om, iar sarcina ei este direct proportională cu „vigoarea sufletului”. De aceea, filosofia începe în „uimire”; în uimirea, de pildă, ca am o minte care gîndeste că sunt. Ea este nesfarsită ca mine, că timpul, fiindcă depinde de capacitatea mea infinită de a simţi miracolul si a mă cutremură.

Nu pretind sa am toate raspunsurile; am numai setul meu de întrebări cu adevarat importante.

Nu cer nici ca tu sau oricine altcineva să fie de acord cu mine pentru că oamenii au incredibila abilitate de a gandi rational si a ajunge la concluziile greşite. De aceea, de fiecare data cand lumea este de acord cu mine, eu cred ca trebuie sa fi greşit raţionamentul. În plus, se pare ca în îincercarea de a defini „veridicitatea” nimeni nu a fost îndeajuns de veridic, deci nu mă crede pe cuvant, îndoieste-te si cercetează.

Cum o concluzie marchează intotdeauna momentul in care ai obosit sa gîndeşti, eu nu voi incheia, cititorule, ci iţi voi lasa ţie libertatea de a scrie acest eseu mai departe.

Autor : Dunastu ,in the flesh. (Cine zice ca insomnia nu face bine ? )  )